Recunosc că nu găsesesc nici un tipar după care să încadrez opera lui Nguyen Minh Nam, deşi umbrela artei suprarealiste ar putea să acopere şi această arie de abordare. Primind lucrările prin hăţişul internetului, m-a fascinat imaginea ascunsă sugerată peste un fundal în tonuri de gri, asemenea lucrărilor de grafică. Dar prim-planul relevă siluete – cu precădere feminine – care înnobilează pânza. Sugestia este „aruncată” în ochiul privitorului precum o provocare, acesta fiind nevoit să aleagă soluţia convenabilă pentru interpretarea imaginii.
Nu vă pot spune prea multe despre autor pentru că şi internetul are sincopele sale, dar cred că izvorul său spiritual provine din Viet Nam. Cert este că filonul asiatic al sursei de inspiraţie este prezent pe pânzele sale, fie în formulă tradiţională, de la faimoasele pagode, până la chimonoul specific, fie în formulă modernistă ce transpare din tehnica de construire a prezentului.
Plastica sa este o transpunere în modernism a tradiţionalului. Fundalul este ancorat puternic în ancestral. Tonurile aproape acromatice, în gri, sugerează fără doar şi poate tocmai acest lucru. Modernismul, însă, se suprapune în câteva linii de contur ce aduc în prim plan prezentul. Femeia este cheia succesului – de altfel laitmotivul oricărei opere de artă de la facerea lumii încoace – dar care rămâne nemuritoarea sursă de inspiraţie, începând (şi/sau terminând cu vizualul). Pe oricare din nivelurile de percepţie, femeia este sursă de energie: crează viaţă, oferă dragoste, provoacă senzualitate, este muză şi devine divină.
Formula de suprapunere translucidă a siluetei feminine este inovatoare, Nguyen Minh Nam devenind, în acest fel, un reper în arta plastică mondială. Poate că timpul trebuie să mai aşeze multă apăsare în stratosferă pentru ca recunoaşterea sa mondială să fie certificată, dar am convingerea că ea va veni cu paşi repezi.
Lucrarea pe care o aduc ca exemplu este un evident mix de elemente tradiţionale şi modernism. Aici, chiar şi formula tradiţională este „translucidă”. Cele două scaune sunt singurele elemente de certitudine ale lucrării, iar portretele sunt singurele care au consistenţă. Restul „pluteşte” în incertitudinea translucidului. O antiteză între portretul femeii moderne riguros conturat şi cel al bărbatului în costum tradiţional poate fi comentată la nivel metaforic în coordonate temporale. Doar Prezentul are culoare. Trecutul este în gri, dar la fel de fad ca şi prezentul. Culoarea este singurul element distinctiv între cele două poziţii temporale.
Este interesantă această asociere, iar liniile evidenţiate cromatic sunt contururi sau efecte de lumină – niciodată umbre –, lăsând impresia unui amestec al hazardului în trasarea traiectoriilor. Trecutul are intotdeauna umbre – tonurile de gri definesc partea intunecată a conturului. Lucrarea devine un joc de lumini şi umbre pe care autorul îl transpune printr-o metaforă clădită vizual într-o relevare a prezentului din, şi prin magia trecutului. Gustul privitorului este alintat, astfel, cu diverse arome, mai vechi şi mai noi. Deşi sunt „lovite” de incertitudine, contururile se profilează în intenţii şi invită privitorul să mediteze asupra metaforei Creaţiei. Până la urmă, întrebările şi răspunsurile rămân în sarcina privitorului în a-şi defini viziunea asupra lucrării. Tocmai aceste multiple posibilităţi de alegere oferă lucrărilor lui Nguyen Minh Nam originalitatea de care autorul avea nevoie pentru a se evidenţia în elita pictorilor universali. Latura meditativă indusă privitorului reprezintă savoarea intregii sale opere şi este stimulată de multiplele interpretări vizuale ale picturii.
GABRIEL TODICĂ
Referinţe: http://www.kaifineart.com/2017/03/nguyen-minh-nam.html