Din jurnalul unui consilier de centru-dreapta
Todirel CĂLUGĂRIŢA
Formula aceasta, “Până când moartea ne va despărţi” , şi-a pierdut tot sensul pe care i l-au conferit, cândva, îndrăgostiţii.
În primul rând, că acei ce au folosit-o, jurându-şi credinţă, nu aflaseră, la
data respectivă, ceea ce astăzi ştie şi un cercetător minor (să nu zic “copil de ţâţă”) : că o poveste de dragoste nu durează mai mult de trei ani (hai,patru !).
Aşa că mulţi îşi manifestă,astăzi,curiozitatea (să nu zic “păcatul originar”) de a afla – cu riscul de a-şi împărţi cu statul averea, prin procese de divorţ sau partaj – cum e să fii despărţit înainte ca moartea să-şi fi făcut damblaua (“job”-ul).
Sunt încurajaţi, în acest sens, de rezultatele inedite ale unei anchete sociale realizate în anul 2003 de cercetătorii americani. Potrivit acestora, marea majoritate a aleselor noastre nu se pot desprinde de grijile cotidiene nici măcar în momentele de maximă intimitate, fiind acaparate de gândul cum să adune bani pentru a-şi plăti facturile restante.
Cu alte cuvinte,când ai datorii la întreţinere e greu să înţelegi mişcările de du-te vino ale partenerului şi să dai un sens, orgasmic, foielii lui năduşite şi spasmelor nervilor săi abdominali.
În aceste condiţii, a renunţa să-ţi mai laşi, vreodată, charisma căzută pe ochi – până-ntr-atât încât să nu “vezi monstruos” ceea ce ştie tot satul, dar nu ştie bărbatul – devine o chestiune de principiu. Deci nu mai are rost să-ţi legi viaţa de cineva printr-un astfel de jurământ (boul se leagă de coarne,pe când omul,de limbă !), din moment ce sunt şanse infime să prindeţi Apocalipsa (care se amână din ce în ce mai des pe posturile noastre de ştiri) împreună.
Din clipa în care dai peste formula “Până când moartea ne va despărţi”, din chiar secunda aceea, poţi renunţa să-ţi mai faci iluzii în privinţa femeilor ! Cu o brumă de luciditate, vei conchide că jurământul le permite “fostelor noastre”, cărora le-am hrănit maimuţele cu maci şi speranţele cu deşertăciune, să ne lase neştearsă de praf urna de cenuşă – şi aceasta fără să fie acuzate de sperjur.
Orice supravieţuitor din tagma “căsătoribililor” (oribilă vorbă ! Oare chiar o exista ?!) va fi scutit, de vreme ce moartea i-a despărţit (nu-i aşa ?!), să-i mai bată celuilalt la uşa cavoului (deşi “nu-i nimeni pe alei / şi am intrare separată” – ca în epigrama lui Quintus).
Cât despre noile noastre iubiri, pe care timpul nu le-a transformat în “foste”, înainte de a se pune problema plivirii florilor de pe mormânt sau a acceptării scuzelor pentru cenuşă, s-ar cuveni să ne întrebăm de nu cumva le-ar prii mai degrabă o formulă de genul aceleia la care au subscris, deunăzi, veşnicul junior Ştefan Bănică şi “mereea” zână (sic!) Andreea Marin, fostă şi Gheorghiţă : “Planurile noastre de viitor nu mai coincid”.
Sau alta asemenea, potrivită celor ce fug de momentul când caracterele nu se mai potrivesc (“clipa asta parcă-i fundul unei ceşti / carevasăzică nu mă mai iubeşti !”), consemnată de poetul Geo Dumitrescu:
“Adio, doamnă, naştere uşoară !”.
Căci ce mai înseamnă trei ani (hai, şapte !) faţă de o întreagă eternitate (să nu zic : “şi încă o zi”) !?