Evenimentul aflat sub auspiciile Festivalului Internațional Zilele Teatrului Matei Vișniec 2026, „Divanul artelor. Poezie și teatru cu Matei Vișniec și Gheorghe Cîrstian”, a fost găzduit de Casa Cărții din Suceava, parte din rețeaua Alexandria Librării, marți, 9 iunie, într-o atmosferă a eleganței moderne, nu doar cu multă carte nouă, ci și cu o apariție editorială neașteptată, volumul „Falsul pescar”, autor Gheorghe Cîrstian, un debut la 65 de ani sub pseudonimul G. Coltzi.
Din sala de la etaj, prin geamurile largi, dicolo de brațele „falsului pescar” și de ochii pătrunzători ai dramaturgului, imi dau voie să cred că Biserica veche Sfântul Nicolae, Teatrul „Matei Vișniec” și Colegiul Național „Ștefan cel Mare” privesc în încăpere cu cea mai pură dintre curiozități, cea care naște creația. Și au ce privi, dincolo de oameni, construcții indisolubile care rezistă prin restabilirea legăturilor dintre arte, ce prin rostire iau formă.
În continuarea experiențelor de pe scenă, „divanul artelor” se descoperă auditoriului ca un concept sinergic între poezie și teatru, dezvăluind prin funcția cuvintelor, prin reacție și trăire, pe cei doi protagoniști – Matei Vișniec, poet și dramaturg consacrat, alături de profesorul poet, Gheorghe Cîrstian.
Prin rolul său în cadrul acestui eveniment, scriitorul Matei Vișniec ne apropie într-un mod simplu și firesc de lumea profesorului Cîrstian – împătimit al poeziei și formator de multe generații de tineri poeți – cu întrebarea declanșatoare „cum era tânărul Cîrstian la 15 ani?”. Conduce de fapt auditoriul prin apel la memorie, nu doar la lumea care l-a construit pe profesor, ci mai ales la trăirile legate de prima experiență a sa cu poezia, prima poezie scrisă. Cercul capătă o rază mai largă, lectura din „Falsul pescar” constuiește, întâi a dramaturgului, apoi a profesorului poet, fără ca vreunul dintre cei doi să ne fi făcut cunoscut mai puțin farmecul limbajului.
Funcția poeziei nu capătă doar corp în rațional, se dezvăluie larg, ca o pânză pe care construiești. La întrebarea cu note grave, de ce a avut nevoie umanitatea de poezie peste timp, profesorul, ce se sfiește și mărturisește că nu-i place să i se spună poet, răspunde făcând trimitere la „rețeta” poetei Olga Ștefan, anume că printr-o expunere sinceră și repetată a omului la poezie, în momentul opririi gestului, instinctual, acesta va căuta poezia.
Peste emoția care merge spre domnul Cîrstian fie de la cei care au evoluat plecând din Casa de Poezie de care dumnealui se îngrijește cu răbdare, așa cum este poeta Alexia Plăcintă, peste cuvintele oficiale de mulțumire ale fostului manager al Teatrului „Matei Vișniec”, Angela Zarojanu, dar neapărat împreună cu energia esențială a sălii de la etajul librăriei, mă voi opri la spusele scriitorului Matei Vișniec, considerându-le o definiție trăită și împărtășită fără exces de zel, potrivit cărora poezia este o defrișare de teritoriu personal.
Nu știu în ce măsură, dar sunt convinsă că aceasta nu poate să construiască fără să dărâme, mai întâi, poeții care o scriu.
CRISTINA BĂRĂSCU
