Început banal
M-am săturat de moarte și de morți,
Cu toată ființa mea caut antidotul…
Presimt că nu-l voi găsi.
Rămân cu revolta și fuga,
De atâta neputință fug cuvintele rostogol
Se lovesc de merii tineri, se zbat de gardul din grădină.
În fața mea se deschide un drum
Vreau să fug, să nu mă uit înapoi,
Chiar dacă fug doar când apune soarele
Și mă trezesc la loc, adunată omenește, la răsărit.
Nu-mi voi mai lega caii, atât de triști sunt când stau după gard,
Să le opresc fuga e un sacrilegiu,
Se opresc copitele lor și nu mai pot scrijeli
Aerul cu toată puterea din coșul pieptului.
Caii sunt liberi, liberi să se întoarcă de câte ori vor,
La fel cuvintele – păsări cu aripi tari
Străpung cerul când soarele închide ochii.
