Pielea și inima – în oglindă
I.
Îmi cuprind fața,
nu e a mea.
Simt carnea aproape de oase,
înfășurată ca o eșarfă subțire de mătase.
–
S-a strâns pe chip,
îmi copie perfect oasele albe
ca într-o oglindă fisurată.
–
Nu mă sperii, pipăi
să văd cât s-au crăpat.
Adâncitura nu se mai repară.
Nu cea din oglindă,
aceea e de imagine,
nu ajută dacă rămâne așa.
–
Cealaltă o voi purta cu mine
pe partea care nu se vede,
Se cunoaște doar
de cei care pot atinge oase cu cicatrici
Pe suflet.
–
II.
Poți să-mi auzi pulsul.
Prin stratul de piele
ticăie aproape împiedicat
între inimă și vârful degetelor.
Dacă-mi îmbrățișezi mâna
fuge speriat fără să te privească.
–
Ea bate mai repede,
se mișcă-ntr-un fel de leagăn
înainte spre fruntea vigilentă,
înapoi spre coșul pieptului,
unde mai găsește loc.
Restul e ocupat
cu gânduri care consumă ritualic
idei, ochi, inimi și oameni.
–
Te rog să rămâi unde-ți este locul,
în coșul pieptului,
Nu vreau să te consume și pe tine.
Nu vreau să te consumi.
