Oare Alinei Mungiu-Pippidi, Monicăi Tatoiu sau celorlalte păreroloage care le ştiu pe toate nu le spune nimeni, acasă, cât sunt de nesuferite când se pronunţă cu privire la orice? N-or fi băgat ele de seamă că până şi bărbaţii atoatecomentaci sunt detestabili atunci când adoptă asemenea posturi? N-or fi deţinând atâta instict psihologic, atâta intuiţie, mă rog, feminină? Măcar cât să-l ia, uneori, pe “nu” în braţe şi să pozeze cu el – preţ de-un feed-back!
***
Aveţi o idee coerentă sau vreo frază memorabilă cu privire la ce-aveţi de făcut pe-aici, prin bătătură, pe bucăţoiul ăsta albastru de Terra?!
***
Sunt prea pretenţioşi cei ce vor ca parlamentarii să ne lumineze sărbătorile… dându-şi foc. Dar, în loc de urările cuvenite în astfel de împrejurări, găsesc că – pentru cei mai mulţi dintre ei – cea mai potrivită ar fi sintagma ,,Fou, tous les moments courent!,,… Pe care să le-o transmitem verbal!
***
Aproape de fiecare dată când spui “întotdeauna”, omenirea face câţiva paşi îndărăt – ca pentru a-şi face elan să sară peste altă prăpastie…
***
Când te pozezi, pentru facebook, cu vreo carte în mâini, simţi – nu ştiu de ce – nevoia să adaugi imediat, drept comentariu, faptul că n-ai citit-o. Sau că, măcar, n-ai înţeles mare lucru, citind-o. Că nu te-ai ales cu mai nimic de pe urma ei. În felul ăsta devii solidar cu cohortele de fătuci care primesc puzderie de like-uri – în pofida agramatismelor ce le însoţesc comentariile de deasupra cărnurilor expuse.
***
Mă întreb ce fel de oameni vor mai trăi, peste ani, în Ruginoasa, dacă tinerii de pe-acolo sunt feriți ca, de Noul An, să mai încaseze, în țeste, lovituri înfundate și tradiționale de retevei…
***
Ar fi extrem de sănătos să gândim că, de fapt, toți oamenii ne plac… Doar că nu alocăm noi suficient timp cât să-i facem să conștientizeze faptul!
***
Singurul lucru care contează e fericirea… Şi mă îndoiesc că oamenii, prietenii mei împreuna cu care – după caz şi după moment – împuşc francul sau împart lumea, ar urmări vreodată altceva. Mai mult sau mai puţin conştient, cu mai mică sau mai mare osârdie, ei dau uneori, în căutările lor, şi peste bogăţie – cu toată partea ei de neodihnă.
Pentru că tristeţea mare vine din aceea că bogăţia le poate fi aproximată cu o sumă oarecare de bani, printr-un număr care, chiar dacă este nenatural de mare, tot natural se cheamă c-ar fi. Şi cum totdeauna există un număr natural şi mai mare (dar numai unul?!), omul nostru e atras într-o rostogolire fără sfârşit, către alunecosul ban, de natură a-l face să ignore multe, prea multe din juru-i. O atitudine care nu poate să scape nepedepsită de ceilalţi…
***
Cred că, de fapt, femeia a dat nume tuturor lucrurilor… Fiindcă bărbatul s-ar fi mulţumit să treacă printre ele, exclamând filozofic, din loc in loc: “Ce de lucruri care nu-mi trebuiesc!” (asemeni unui Socrate fără bani, printre tarabele încărcate din piaţă). Numai că urmaşa Evei nu s-a mulţumit doar cu atât. A legat fiecare lucru cu un lanţ, iar la celălalt capăt al acestuia a ataşat… un bărbat! Care, de-atunci, constată, pe pielea lui, cum îşi face necesitatea loc «prin masa întâmplărilor»…
Todirel CĂLUGĂRIŢA
Ziarul de pe Net