Imaginaţia este caracteristica cea mai proeminentă cu care se poate lăuda suprarealismul, iar în arta plastică acest aspect este cât se poate de vizibil, deşi ochiul minţii este cel care defineşte percepţia. Imaginea, fie ea vizuală, fie auditivă, dar şi cea creată cu ajutorul pipăitului (şi orbii îşi formează o imagine), sau gustului ori mirosului, se conturează la nivelul creierului, iar mecanismul de formare al ei este doar intuit, în parte şi demonstrat. Dar creierul are încă multe secrete!… Dacă mai adăugăm şi influenţa experienţei (câştigate de-a lungul vieţii), a subconştientului ca formator de imagine şi ca magazie de sentimente, putem accepta că universul creaţional este inepuizabil, atâta timp cât oamenii sunt creativi şi sunt disticţi. Diversitatea este ea însăşi generatoare de creativitate, iar existenţa constrângerilor sau măcar încercarea generării lor pe orice cale este contraproductivă. E ca şi cum ai reteza aripile unui pui de vultur. Din acest motiv nu am să cred pe nimeni ca fiind deţinătorul adevărului absolut (şi Einstein şi-a recunoscut limitele în acest sens), chiar dacă este depozitarul multor cunoştinţe. Din contră, cred că inteligenţa invită la respect faţă de cel de lângă tine (deşi asta ar decurge de la sine din Decalog), pentru că „omul cât trăieşte, învaţă”, spune şi o vorbă ancestrală, iar modestia este atributul omului ce a acumulat mult la nivel intelectual astfel încât să realizeze că esenţa mesajului divin este respectul, buna cuviinţă chiar şi atunci când apar aspecte care ne rănesc orgoliul.
Venit pe valul de contestare a rigorilor academice de creare a artei, cam în acelaşi glas cu iluminismul, arta suprarealistă oferă câmp liber imaginaţiei. Singura condiţie este ca ceea ce se „produce” să şi placă celui ce „consumă”, iar în această relaţie se vor interpune mereu cei cărora orgoliul răbufneşte încercând devieri de optică, iar istoria a lăsat moştenire asemenea „mostre”. Dar tot istoria a demonstrat trăinicia artei de bun gust, iar continua dezvoltare a modalităţilor de expresie, chiar şi în acest sector născut de aproximativ un secol, îşi dovedeşte veridicitatea în timp, asemenea vinului.
Iluziile din arta plastică îşi revendică paternitatea de jumătate de mileniu, dar abia libertatea de expresie a suprarealismului pare să-i fi adus o erupţie creaţională care să-i ofere strălucire, iar arta contemporană devine tot mai exuberantă înglobând diverse artificii de percepţie iluzorie asupra realităţii. Antropomorfismul, zoomorfismul, anamorfismul sunt precum elementele unei submulţimi matematice ce pot genera în orice moment alte submulţimi, prin intersectarea acestor domenii, fie între ele, fie cu altele, încât includerea într-o predictibilitate matematică devine şi ea iluzorie. Totul este permis sub umbrela creaţională a suprarealismului.
Însă, la Rob Gonsalves, iluzia este diferită, în care, nu există imagini ascunse, ori să fie generate percepţii prin răsturnare de imagine, ori privind-o printr-o oglindă sau orice sistem optic special construit în acest sens. Nu, la Rob Gonsalves există „aparenţa” inexistenţei iluziei. Oarecum ciudat am spune, dacă ne-am limita numai la vorbe şi câteva explicaţii, dar în orice caz, lucrările sale trebuiesc privite atent (aşa cum, de altfel, invită orice tip de lucrare iluzată), doar că nu oferă nici pe departe alte percepţii ori imagini ascunse, ci mai degrabă, peisajele sale, se metamorfozează, privindu-le dintr-un colţ în altul al lucrării (de la aceeaşi distanţă) şi nu prin deplasarea privitorului în adâncime (prin apropiere de tablou, la percepţii antropomorfe şi zoomorfe) sau în unghi (la percepţii anamorfice), ori rotirea imaginii (la iluziile de tip upside-down). Privite superficial, tablourile lui Gonsalves au caracteristicile unui peisaj realizat armonios, oferind privitorului chiar şi acel punct de ineres încadrat în rigorile matematice (academice) ale spiralei lui Fibonacci. Doar mişcarea atentă şi lentă a privirii, cititorul constată că se mută progresiv în alt decor ca şi cum s-ar teleporta dintr-o cameră în alta, dintr-un peisaj în altul, dintr-un spaţiu închis, într-unul infinit.
Nu ştiu dacă există cineva care să revendice paternitatea acestei abordări („The Sun Sets Sail”), pentru că ea este prezentă pe pânzele mai multor autori. (Cel puţin metamorfoza pod-corăbii este foarte bine cunoscută). Numai că, nu am găsit o persistenţă în abordare, atât de pregnantă, precum cea a lui Rob, acesta însuşidu-şi acest stil până la identitate. A devenit „marca” sa, astfel încât, numele său nu poate fi separat de această abordare artistică, fiind un tot unitar. E – dacă vreţi – precum crucea pentru Iisus.
Rob Gonsalves[1] s-a născut în Toronto, Canada, în 1959. Iar desenul a fost principalul său hobby de-a lungul copilăriei. Până la vârsta de doisprezece ani, a manifestat un interes crescut pentru arhitectură şi în acest sens a invăţat tehnicile de realizare a perspectivei în desen concepând şi primele clădiri imaginate pe hârtie. După o incursiune în arta suprarealistă a lui Dali și Tanguy, au început să apară şi primele sale picturi, la vârsta de șaisprezece ani. Influenţele “realismului magic” ale lui René Magritte, împreună cu iluziile de perspectivă ale lui Maurits Cornelis Escher i-au marcat realizările artistice, astfel încât, în timpul liber (a devenit arhitect), îşi permite luxul să lucreze la diverse proiecte de artă plastică, stilul său devenind unul inconfundabil.
Un exemplu edificator este şi tabloul „Light Flurries” în care punctul de interes este clar definit de strălucirea felinarului, iar iluzia „curge” dinspre decorul oferit de pădure spre „pădurea” de blocuri din stânga imaginii. Peisajul pare un tot unitar într-o privire superficială, dar trecerea dinspre peisajul citadin spre cel forestier (şi invers) se face progresiv, hipnotic, seducător, lent, fără a fi creată o falie de separare a acestora. Tocmai aceasta este marea frumuseţe în realizarea acestor creaţii, iar Rob Gonsalves este un maestru desăvârşit. Şi, poate, nu lipsită de importanţă, este cromatica tablourilor sale, care, excede cu mult pe cea a mentorilor, reuşid să găsească acel echilibru care să nu facă simţită această „trecere” în/din planurile iluziilor. Ea contribuie decisiv la reuşita de ansamblu a compoziţiei, fiind o provocare suplimentară pentru autor, şi care dovedeşte un înalt profesionalism. Întăresc aceasta afirmaţie şi prin faptul că de multe ori culoarea este evitată de artiştii iluziei, preferând modul grafic cu set redus de culori.
Evident că nu doar aceste lucrări ţin trena acestui artist, dar ele sunt un mic exemplu de abordare plastică şi de un alt tip de iluzie introdusă în pictură. Dacă ele plac sau nu, dacă sunt considerate drept „artă” după mofturile unor erudiţi, nu ştiu să răspund. Dar atâta timp cât arta este definită ca „cel mai liber mijloc de expresie” şi atâta timp cât ne este (încă) permis să visăm (iar suprarealismul ne îndeamnă la asta), aceste lucrări sunt precum un vis frumos, artistic.
Gabriel Todică
[1] http://sapergalleries.com/Gonsalves.html
