Intrigi care conduc la dezbrăcare sau Cum se cuceresc femeile (II) - Ziarul de pe Net
Incarcare...
Esti aici:    >  Cultural  >  Articolul curent

Intrigi care conduc la dezbrăcare sau Cum se cuceresc femeile (II)

De    •   Publicat acum 5 ani, 5 mai 2015   •   Fara comentarii

Todirel Calugarita 2a doua parte (din trei) a eseului scris de Todirel CĂLUGĂRIŢA,

apărut în cartea „Asupra unor dedesubturi” – Editura „Cuvântul nostru”, Suceava, 2002

 

Într-o relaţie de felul dorit, trebuie să „supravieţuim” primelor 90 de secunde, timp în care – după opinia experţilor în materie (despre ce vorbim?! Ah, da!) – se formează 90% din impresia despre o persoană nou întâlnită. Privirea care ia la cunoştinţă se transformă în privirea care poposeşte asupra noastră, care ne ia în primire. Trăim din contul primei ocheade, care – pentru Schopenhauer – „este meditaţia geniului speciei asupra copilului ce va putea fi creat”.

 

Blindat în tablă de citroën, bandajat cu bancnote”, dac-ai fi, cum poetul se vrea, sau frumos „ca umbra unei idei”, de-ai umbla, precum Rică Venturiano, „cu sticlele-n ochi, cu giubenul în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă”, „bând din ţigară”, pe deasupra, sau precum Eminescu i s-a înfăţişat doamnei Kremnitz (lui Mite), „nebărbierit, prea cărnos la faţă, cu dinţii mari galbeni, cu hainele murdare şi mirosind a băutură”, „cu un râs prea plin, brutal” – geniul speciei nu va greşi. Doar că dama ar pierde uneori din vedere cât de deştept poţi tu fi (nimeni nu se ştie prost): o va constata mai târziu, când jocurile, fiind deja făcute, nu vei ezita să te descotoroseşti de ea.

 

Facem bine şi notăm că:

Ulise nu era frumos, avea doar darul de a vorbi frumos

Dar din dragoste pentru el au suferit zeiţele mării.”

(OvidiusArs amandi),

măcar pentru a simplifica viaţa timizilor. De n-ar complica-o la loc înţelepciunea populară, când afirmă că poama bună porcii o mănâncă sau când pomeneşte de praznicele obraznicilor.

Însă noi, ferindu-ne de extreme, aflăm că „arta de a fi când foarte îndrăzneţ, când foarte prudent este arta de a reuşi”(Napoleon). Şi eşti aproape de artă, atunci când ştii până unde poţi merge prea departe – până în pânzele albe sau dincolo de ele. Fiindcă, „mizericordioasă” cu cel ce forţează ocazia, femeia e neîndurătoare cu cel ce o pierde.

 

Când are ceva şi între urechi, fiind, aşadar, inteligentă, ea este „o femeie cu care poţi să fii oricât de prost pofteşti” (Valéry). Pe de altă parte, singurul risc la care e expus ipochimenul ce nu ne permite să ne desfăşurăm este de a rămâne, cel puţin în ochii noştri, doar cu eventuala frumuseţe, atâta câtă este – marfă perisabilă. E momentul să fim puţin misogini şi să afirmăm că nivelul de inteligenţă al unei femei depinde acut de inşii deştepţi care i-au lăsat semne în viaţă, ale căror concluzii sau posturi ea le-a învăţat degrabă pe de rost: fapt ce-i permite să se îndepărteze periculos de cratiţă.

 

Egalitarismul, prea repede revendicat de feministe, înainte ca bărbaţii să devină cu totul dresaţi, face ca – practic – femeia să se masculinizeze, să devină dură, spre a avea acces la ceea ce aceştia, încă „sălbatici”, nu-s dispuşi să-i acorde. Fiind femeia unul dintre cele patru lucruri care nu zic niciodată „destul!”. Şi, dacă te mai gândeşti că dizertaţia lor despre emancipare este întreruptă exact cât să bagi mâna în buzunar spre a le plăti sulemenelile, bigudiurile şi alde alea, mai că-ţi vine să-ţi laşi baltă, vorba poetului, toate interesele.

 

 

* * *

 

Există spaţii privilegiate, unde zarurile aruncate într-o inimă cad mai cu tronc decât aiurea. E cazul străzilor şi pieţelor unde, când e timp frumos, „poţi acumula mici creanţe care, iarna, în viaţa mondenă, pot fi plătite destul de scump” (S.KierkegaardJurnalul seducătorului): nimeni nu umblă în soare nepedepsit! Şi, pentru că ne-am născut prea târziu pentru codul manierelor elegante şi prea devreme pentru codul manierelor eficiente, bine e să ţineţi departe de foc fetele şi câlţii.

Fiindcă pe stradă femeia se simte în largul ei şi ne crede în strâmtul nostru. De aceea totul, aici, produce un efect mai puternic, totul este mai enigmatic; de aceea se pescuieşte totdeauna mai bine în ape tulburi.

 

Succese palpabile se obţin şi în teatre, în muzee, la cenacluri (dar aici este necesară o calitate pe care n-o au mulţi: rezistenţa la plictiseală). La „Iunion” la Ionescu, unde de-alde Rică Venturiano, „cu spatele la comedie”, „şade rezemat într-un peş, şade, şade, şade, şi se uită lung şi galeş la cucoane…. La locuinţa adoratei, sub cele fereştri, unde lungi asedii degerate pot aduce şi o rază de speranţă. (Metoda a fost deseori exersată de Eminescu, „pe lângă plopii fără soţ”, şi a dat roadele pe care le-a dat…) Şi apoi, vorba lui Mazilu: „Eu nu spun s-o iubeşti, dar du-o măcar la cinema!”.

 

 

* * *

 

Să citesc din nou Casanova şi să duc viaţa lui”, îşi propunea Eminescu, pe de o parte dezgustat de „metoda Tristan”, contraproductivă pe termen scurt, pe de altă parte persuadat de amicul Caragiale: „Să zicem c-o iubeşti. Ce-ţi rămâne de făcut? Intră pe uşă ori, la nevoie, dacă devine cazul, pe fereastră şi spune-i în genunchi sau nu…Doamnă…Te iubesc şi te vreau. Ce mi-i Mite, ce mi-i Miţa! Toate procedează la fel: cu fasoane la început şi cu „vitrion” la urmă, de nu mai poţi scăpa de ele…Aşteaptă-i răspunsul, după cuviinţa situaţiei, o săptămână, o lună, dar nu mai mult, că eşti pierdut…”. Ca o concluzie, în amor „linia dreaptă înseamnă: Doamnă, îmi placi şi te vreau” (E.LovinescuMite).

 

Sigur că nu pentru caracter i s-au ridicat statui lui Caragiale, „ultimul ocupant fanariot”. Dar, când n-ai caracter, e bună şi o metodă. Mai ales dacă o aplici prompt şi se lasă cu „wuzzamaro” sau cu jocul de-a chicotelile şi de-a răsturnica. Cum s-a întâmplat, în perioada octombrie – decembrie 1881, când dramaturgul era pe post de revizor şcolar la Piatra-Neamţ, iar Eminescu – pe post de „mangafa”, la Bucureşti.

Aerul de provincie nu-i pria lui Caragiale, aşa că îşi căuta distracţii pe la Iaşi. Veronica era disponibilă şi a făcut „prostia”, despre care „poetul nepereche” n-a întârziat să afle. Poate că din această întâmplare s-o fi „născut” Cătălin, „şi guraliv şi de nimic”, că prea aduce rivalul pământean al luceafărului cu „domnul în chestiune”, care – fiind bruscat în societate de către Eminescu – „a tăcut frumuşel ca un om de nimic ce este”(V.Micle, M.EminescuCorespondenţa).

 

Ziarul de pe Net

    Print       Email
  • Publicat: acum 5 ani, 5 mai 2015
  • de:
  • Ultima modificare: mai 6, 2015 @ 6:52 pm
  • Sub: Cultural, Ştiri locale, Toate articolele
  • Termene si conditii:

    • Raspunderea penala sau civila pentru articolele de pe acest site apartine exclusiv autorilor. In cazul in care cineva se simte lezat, poate trimite un drept la replica care va fi publicat in articolul respectiv.
    • ZiaruldepeNet.ro si administratorii sau reporterii/moderatorii ziarului online nu raspund din punct de vedere juridic pentru continutul comentariilor vizitatorilor.
    • Responsabilitatea pentru comentariile postate revine in totalitate utilizatorului care beneficiaza de serviciul de a putea posta un comentariu.
    • Comentariile cu jigniri sau continut vulgar vor fi sterse, iar utilizatorul nu va mai beneficia de acest serviciu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please copy the string bZ4vcZ to the field below: