În memoria lui MUGUR GEU

Viaţa nu a mai avut răbdare cu ziaristul MUGUR GEU…

La vârsta la care alţii derulează mari proiecte şi se gândesc cu speranţă la viitor, el s-a chinuit pe un pat de spital…

ZdpN readuce în atenţie un reportaj marca MUGUR GEU preluat din cotidianul  Crai Nou.

        SASCA MICĂ, O ALTFEL DE LUME

La o azvârlitura de Falticeni, înaintea Malinilor lui Labis, se afla o localitate în ultima vreme cel putin la fel de celebra cu cea a autorului „Mortii caprioarei”: Sasca Mica. Dar din cu totul si cu totul alt punct de vedere. În micuta si, la prima impresie, îngramadita asezare rurala exista unul dintre cele mai moderne stabilimente din tara pentru cei cu diverse disabilitati: „Centrul de recuperare si reabilitare a persoanelor cu handicap”. Conditiile medicale de aici si metodele europene de abordare a bolnavului au facut ca, în timp, spitalul, cum i se zice de catre localnici, sa fie „vânat” de familii importante ale judetului care stiu ca, aici, fratele, sora sau mama se afla în siguranta si ca acestia sunt tratati cu cea mai mare grija. La Centrul de recuperare si reabilitare Sasca Mica se intra greu de tot, încât uneori pâna si celebrele pile sunt de prisos.

Bucurestiul intentioneaza, luna aceasta, sa confere institutiei o diploma de excelenta pentru „cel mai eficient model de buna practica în îngrijirea persoanelor cu handicap”.

 Domnu’ Fron, pâinea lu’ Dumnezeu

Pasind pe poarta stabilimentului intri efectiv într-o alta lume. O lume care îti invadeaza violent simturile si personalitatea ta de individ care te consideri normal si întreg. Pentru a vizita Sasca Mica trebuie sa te înarmezi serios cu doze de întelegere si sa lasi la poarta pâna si umbra vreunei prejudecati. E tarâmul celor cu nevoi speciale. Tarâmul unor copii în trupuri de oameni mari, al unor trupuri schimonosite de boala; un tarâm cu care, pentru a comunica, nu ai nevoie de cuvinte. Îti sunt de prisos aici, tie, venitul din lumea asa-zis normala.  Daca ai cu ce, simte si atât, dar, garantat, dupa ce vei fi vizitat acest tarâm, vei privi altfel importantul tau univers care ai crezut ca te defineste.

Intram cu masina pe poarta stabilimentului. Un politai în uniforma ne saluta regulamentar. Au si paza, care va sa zica. Îl întrebam unde putem parca si omul ne indica, respectuos, locul. Pâna sa ajungem, ne ratacisem un pic. Noroc cu o batrâna ce astepta în Malini autobuzul. „Mamaie, nu stii cumva unde e spitalul?” „Cum nu?, hai ca va arat eu. Am si eu un ficior acolo, internat”. În masina, mamaia ne masoara pe fiecare tacticos si spune, asa, ca sa nu taca: „Veniti de departe?” „Din Suceava”. „Aha”. Si tace subit. Ca sa revina, dovedind abilitati paranormale: „Aveti treaba cu domnu’ director… Domnu’ Fron. Bun om, dom’ director. Pâinea lu’ Dumnezeu. Îti trebuie putere sa faci ce face el. Un om cu cartea lui sa dai fata zi de zi cu bolnavii aia…”

În  biroul directorului

Omul cu carte, care da zilnic fata cu „bolnavii aia”, Gheorghe Fron, ne primeste jovial, în fata unui computer care zace, caci fiul sau îi schimbase parola si nu i-o comunicase. Ne cunoastem cu dom’ director. Am scris în repetate rânduri despre domnia sa pe vremea când era sef la Suceava, la Directia de Asistenta Sociala a judetului. Nu s-a schimbat. Corpolent si la fel de elegant ca altadata. Nu trebuie sa-l întrebi nimic. Îti spune el totul, ca din carti. Avantaj si dezavantaj pentru un reporter. Ma îngroapa în informatii. Aflu ca exista 6 doctori ce se ocupa de internati, dintre care unul sta permanent la spital. Sunt 54 de asistenti, un psiholog si 8 studenti care lucreaza aici pentru îngrijirea celor 384 de bolnavi. 19 ateliere de recuperare alternativa. Terapie prin tricotaje, croitorie,  tesatorie, lumânarie, cizmarie, pictura, sculptura, fitoterapie, împletit nuiele, muzica si câte altele. Si ludoterapie. Terapie prin joc. Meloterapia, pictura si sculptura fac parte din art-terapie. Program individualizat de recuperare specifica, autonomie personala a internatului, consiliere psiho-sociala, alimentatie corespunzatoare. Totul natural, totul ecologic. 160 de porci în ferma proprie. Solarii. Legume. Verdeturi. Totul proaspat, la botu’ calului. Medicatie conform diagnosticului. Programe de curatenie si dezinfectare.
Simt imperios nevoia sa-i dau directorului Ctrl + Alt + Delete, sa-i mai închid „computerul”.  Cine e normal, pâna la urma?

– Si, domnule director, cum a fost cu paranormala aia care v-a ghicit toate bolile numai vazându-va? (Când a plecat de la DAS, domnia sa a fost vizitat de o clarvazatoare care i-a spus: suferi cu aia, cu aia, cu aia).

– Da, dom’le, a avut dreptate. Analizele medicale au confirmat ce mi-a spus. Dar sunt un bolnav activ.

– Cum e? V-ati autoclaustrat în fundul pamântului.

– Trebuie sa crezi în ceea ce faci. Daca nu crezi, e degeaba. Vreau sa fac ceva pentru semenii mei si cred ca fac bine. Totul e sa nu pornesti cu prejudecati. Stii cum e? Oamenii acestia pe care multi îi cred anormali sunt cei mai sensibili din lume. Cine e normal, pâna la urma? Au o sensibilitate aparte. Vorbesc cu ei si îi simt ca au nevoie de comunicare. Te respecta si se simt respectati. Pacat ca suntem supraaglomerati.

– De aia nici pilele nu ajuta aici…

– E bataie, daca vrei, pe un loc. Nu vreau sa par lipsit de modestie, dar suntem foarte cautati. Avem conditii dintre cele mai bune.

– Tocmai mi-ati spus. (Râde.)

– Stii, oamenii acestia tânjesc dupa lucruri care noua ni se par foarte accesibile, si nu le dam importanta. Îi dai „Buna ziua!” si îl simti cum creste în propriii lui ochi. Au constiinta handicapului lor, dar a-i trata ca pe egalul tau, pentru ei, are o valoare foarte mare. De aia, dupa ce se va da în folosinta noua cantina, mai eleganta si mai functionala decât cea de acum, tot personalul în frunte cu mine va lua masa împreuna cu ei. Am fost în Germania, stii, de altfel, ca Fundatia Eine Patenschaft fur Sasca Mica,  adica  O sponsorizare pentru Sasca Mica,  ne-a ajutat si ne ajuta în continuare. Sa nu ma întelegi gresit. Ajutorul lor a fost si ramâne nepretuit, dar noi, cu ajutorul Consiliului Judetean si al presedintelui Mîrza, un om adevarat, ne-am pus pe picioare… Ei bine, în mijlocul stabilimentului am vazut o crâsma. M-am crucit. Nu, dom’le, mi-au explicat nemtii, si eu sunt un pic de neamt pe undeva,  nu îi îmbatam. Cu banii câstigati de ei însisi, îsi comanda singuri o bere. Slaba, aproape suc, bineînteles, dar simplul fapt ca  pot  intra în berarie si cumpara singuri o bere e ceva. Îi dai omului încredere. Stii, la noi, sunt organizati pe grupe. 21 în total si fiecare grupa are numele unui sfânt. De ziua sfântului le dau, sunt cam 18 în grupa, o sticla de vin si doua de apa minerala. Am alcoolici si aia îmi spun: „Ce e cu spritul asta de sprit?” Dincolo de astia, tine cont ca nu dam „bautura” celor foarte bolnavi sau celor carora medicatia le interzice, sa vezi cum se simt de importanti ceilalti. Sunt si ei bagati în seama. Avem si un proiect prin care vrem sa casatorim cupluri existente deja. Sunt 6 garsoniere la mansarda, în  lucru.

Casatorie la Sasca

– Cum sa-i casatoriti? Pe bune? Nu va cred. Si-i tineti aici, sub supraveghere? Se joaca de-a mama si de-a tata?

– Ce ti se pare anormal? Îi casatorim. Avem un cuplu care s-a casatorit cu acte în regula, la Primarie, si cei doi au parasit, reabilitati, centrul. Chiar daca sunt cum sunt, ei nu au dreptul la iubire? Sunt câteva cupluri deja. Poti sa-i opresti?

Mintea îmi zboara automat la enormele implicatii presupuse de o relatie conjugala, inclusiv cele de ordin juridic. E complicat pentru cei sanatosi, daramite pentru niste personaje care fac meloterapie si împletesc, asistat, nuiele. Mintea îmi zboara automat la doctor Mengele, la experimente pe oameni. Directorul îmi observa încruntarea.  „Mugure, mata’ daca ai handicapul pe care-l ai la mâna stânga, asta înseamna ca nu ai voie sa te casatoresti, sa iubesti?” Ne cunoastem cu dom’ director. Am, din copilarie un handicap la mâna stânga si ma înrosesc tot, pe dinafara. Pe dinauntru, ma fac verde. Îmi vine sa-i spun în fata directorului ca, de obicei, nu judec cu mâna stânga, dar îl las în apa lui, sa vad unde bate.

– Oamenii astia au nevoie sa se simta normali, nu întelegi?
Tarâmul celor cu nevoi speciale

Însotiti de instructorul Mariana Morosan, facem un tur al centrului. Vizitam toate atelierele descrise de director. Cam pustii, întrucât era ora mesei. Pâna la cantina, ascultând explicatiile doamnei,  îmi aduc aminte ca am niste vecini casatoriti, care se-mbata ca porcii seara, dupa care se iau la bataie ca chiorii. Dimineata îi vezi, brat la brat. Ea cu un ochi vânat, el cu zgârieturi pe fata. Ei nu sunt asistati. Alti cunoscuti de-ai mei fac în draci sex în grup, dupa modelul suedez. Pentru cimentarea relatiei matrimoniale. Nici ei nu sunt asistati. Oameni normali.

La cantina, imagini cu oameni care au nevoie de normalitate. Asistenti hranindu-i cu o rabdare de fier. Dumicat dupa dumicat. Au la masa supa,  chiftele cu piure de cartofi si felul trei. Un Turn Babel al secolului 21. Fiecare vorbeste pe limba lui. E un zgomot asurzitor, dar rezultatul e acelasi totdeauna. Nimeni nu pleaca flamând. Chipuri brazdate de suferinta psihica, ochi încrucisati, miscari necontrolate ale trupului. Cum rezista asistentii, doctorii? Lânga mine, un barbat merge de parca ar da sa-si ia zborul. Un zbor de pasare beata, întretaiat de grimase si icnete greu descriptibile. Un bolnav sapa asiduu în piureul de cartofi. Tine lingura ca pe o lopata în mâna dreapta. Se hraneste, pâna la urma, singur.

La iesire, lânga usa, ciopor de fumatori. „N-ai o tigara, domnu’?” În urma alti si alti fumatori, cu aceeasi întrebare. Scap, bucuros, de pachet si merg sa vizitez grupul de meloterapie. În repertoriu, „Gasca mea nu poate sa stea linistita”. Live. Stiu grupuri pop care nu merita sa stea în fata acestor copii mari.

La iesire din centru, observ cu stupoare ca politaiul chiuleste din post. „Unde e nenea politistul care era dimineata aici”, întreb niste muncitori. „Aaaa,  Neamtu? E bolnav, sta aici. I-a dat cineva acum doi ani o uniforma. Îi place sa faca pe politistul. Sa pazeasca. Face si procese-verbale”.
Cunosc o caruta de politai adevarati care fac pe politistii. Si judecatori si procurori care fac pe magistratii.

Unde e limita între normal si anormal?, conversez cu soferul la întoarcere. Om la vreo 50 de ani, trecut prin viata si uns cu toate alifiile. Pe timpul documentarii, o lacrima, de-al dracului, îl zgândarea într-un colt de ochi. „S-ar putea ca sa trebuiasca nu ei sa fie schimbati. Ce poti schimba la ei? Noi, astia normalii, ar trebui sa ne schimbam, sa-i vedem altfel. Sa ne vedem altfel”, raspunde soferul.

Chiar asa, voi cei care credeti ca a cazut cerul peste voi, care credeti ca aveti probleme, mergeti în vizita pentru câteva ore la Sasca. Înainte de Malinii lui Labis.

———————-

MUGUR GEU

———————-