Drumuri bucovinene (XXIII): Mănăstirea Cămârzani

„Omul sfinţeşte locul” spune un vechi proverb românesc, iar dacă n-aş fi român şi dacă n-aş fi avut ocazia de a trăi între două orânduri sociale care să-mi arate foarte pe viu acest adevăr, l-aş fi tratat doar ca o vorbă de duh şi atât… Viaţa mi-a arătat această „sfinţire” cum nu se poate mai firesc şi în mai multe rânduri, dar cine a văzut ca şi mine, cum arăta locul înainte de a se înfiinţa mănăstirea de la Cămârzani, înţelege pe deplin semnificaţia acestor vorbe pline de înţelepciune.

Când am aflat că pe locul fostului C.A.P. din Dumbrăviţa se doreşte a se construi o mănăstire, am rămas cam nedumerit. Abia scosesem capul din nisipul socialismului, eram deja student şi-mi vedeam cu stoicism de viitorul pe care doream să mi-l clădesc în capitalism, rozându-mi cât mai adânc coatele pe băncile şcolii. Ştiam locaţia din anii de liceu, când, prin grija „neţărmurită a partidului şi statului nostru” am fost trimişi să executăm aici câteva săptamâni de practică agricolă, un fel de „şcoală altfel” de timpuri socialiste, întinsă pe mai multe săptămâni, înainte de începerea de facto a cursurilor. Aşa că, inevitabil, am fost printre cei „aliniaţi” aici în marea „revoluţie agrară” ce se construia „cu noi şi prin noi”. (Deh, încă îmi mai sună şi acum în cap lozincile patriotarde de atunci!…) Desigur că imaginea întipărită în mintea mea de adolescent nu a fost una prea veselă, pereţii gri ai clădirilor parcă lăsau să-mi crească nişte tepi de gheaţă pe şira spinării. Şi totuşi, chiar şi aşa, am fost destul de reticent în ceea ce priveşte această „mutare” de proprietate. Încă mai credeam într-o revenire a agriculturii organizate! Dar n-am crezut nici o clipă că de fapt „organizată” era doar demolarea ei: a agriculturii,… a industriei… şi a cam tot ce-i românesc!…

Anii au trecut ca vântul… şi tot vântul mă face să mă abat de la drum şi să „descalec” la Mănăstirea Cămârzani. Recunosc că am privit cu gura căscată poarta şi turla de la intrare. Şi fără să-mi dau seama, tot cu gura căscată am pătruns în incintă, căutând să revăd din clăririle ce altă dată îmi stârneau fiori. Ei bine, nu! Mi s-a deschis în faţa ochilor o lume cu totul nouă, fascinantă, un loc de un pitoresc aparte, cum rar îţi poţi imagina că există pe pământ. Mi-a scăpat o exclamaţie ce cred că am auzit-o doar eu: „Aici e raiul?” Transformarea este atât de puternică încât cu greu îşi poate imagina cineva că aşa ceva a fost posibil. Dar dacă vii la Cămârzani te convingi că E POSIBIL!

Locaţia nu trădează cu nimic din banalitatea unui loc de ţară, satul Cămârzani se află la câţiva kilometri de drumul european E85 şi face parte din comuna Vadu Moldovei. Se poate ajunge la mănăstire pe două căi: fie prin satul Dumbrăviţa, pe un drum mai mult neasfaltat, dar care se intersectează cu europeanul mai în apropiere de municipiul Fălticeni, fie prin comuna Vadul Moldovei, pe această parte drumul fiind complet asfaltat până la poarta mănăstirii.

Aşezământul monahal de la Cămârzani s-a înfiinţat în anul 1992 când a şi fost sfinţit, dar istoria sa este mai veche şi destul de tumultoasă. În anul 1883, boerul Emanoil Morţun a zidit aici o biserică de mir în incinta conacului său, având hramul “Sf. Gheorghe” şi era destinată ca loc de închinăciune pentru familia sa. După cel de-al doilea război mondial, moşia a fost împărţită celor ce au luptat pe front, lăcaşul de cult devenind filială a bisericii Ciumuleşti-Gane. La rugăminţile preotului de atunci, Gheorghe Baltag, s-a înfiinţat aici un schit de călugări care s-a subordonat din punct de vedere administrativ mănăstirilor de la Neamţ, Râşca şi/sau Slatina. După Decretul 410/1959, schitul şi-a încetat activitatea, biserica redevenind una de mir, iar preotul, protosinghelul Vichentie Bobeică, preluând şi funcţia de paznic[1].

Mănăstirea Cămârzani nu mai trădează nimic din istoria sa tumultoasă. Doar biserica veche şi mormintele ctitorilor sunt martorii tăcuţi la adâncile prefaceri ce au străbătut locul. Iar astazi, cu toţii, putem vedea aici, o minunată perlă ce se naşte din truda obştei de maici care, prin nevoinţa lor, ridică slavă lui Dumnezeu, construind un loc minunat de închinăciune şi reculegere.

Acum, clădirile ce compun complexul monahal au o arhitectură aproape unitară. Doar biserica veche, în curs de renovare, îşi păstrează haina arhaică. Construcţiile noi, cât şi cele moştenite din socialism, au primit haine de sărbatoare. Stilul bucovinean este omniprezent. Acoperişurile specifice, în pantă dublă şi decoraţiunile exterioare te invită să le admiri. Este aici o repunere în valoare a tradiţiilor vechi, moldoveneşti, întreţesute cu elemente de modernism. Se observă folosirea fără menajamente a materialelor noi, atât pentru construcţii, cât şi la finisaje, dar ele nu strică deloc aerul autentic bucovinean, ba din contră, îl pune mai bine în valoare. Priveşti aceste clădiri ca şi cum ai privi o paradă a iei moldoveneşti. Pare că portul popular a coborât pe ziduri. Decorul exterior al bisericii noi este o replică fidelă a unei bondiţe oacheşe, frumos ornamentată, a unei Ilene Consânzene ce s-a pregătit să meargă la horă-n sat. De fapt, la Mănăstirea Cămârzani, parcă toate clădirile s-au prins într-o horă a bucuriei… Şi se pare că acest sentiment este împărtăşit de tot mai mulţi vizitatori. Deja, frumuseţea acestui loc este un puternic magnet pentru mulţi pelerini, dar şi simpli turişti.

Gabriel TODICĂ
12.04.2014

[1] http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-camarzani-67874.htm