Trebuie să fi avut păcate grele de a trebuit să aducă atâta piatră, timp de treizeci de ani, acea femeie, aşa cum spune legenda, pentru ca să se ridice această mănăstire. A fost cu siguranţă multă osteneală, dar sacrificiul a meritat cu prisosinţă. Numai privind zidurile Mănăstirii Suceviţa, groase de 3 metri şi înalte de 6 metri ne putem imagina cât efort a fost necesar pentru ridicarea lor. Chiar şi dincolo de legendă, mănăstirea impresionează. Incinta este un patrulater (100×104 metri) în care zidurile sunt prevăzute cu contraforturi, metereze, drum de strajă, patru turnuri de colţ şi unul cu paraclis peste gangul intrării. O adevărată fortăreaţă menită să apere familia voievodală în vremuri de restrişte. Cum cetăţile ţării au fost sacrificate din comandă otomană, crearea de mănăstiri cu ziduri puternice de apărare a fost acea scuză de a mai putea ridica în Moldova o rezistenţă atât armată cât şi spirituală.
Mănăstirea Suceviţa se află în satul Suceviţa, comuna Suceviţa din actualul Judeţ Suceava, construcţia fiind începută înainte de anul 1581. Unele surse precizează pe Teodosie Barbovschi sau pe una din fiicele lui Petru Rareş ca şi primi ctitori ai mănăstirii, însă tablourile votive din naosul bisericii îi consfinţesc pe fraţii Movilă: Gheorghe, episcop de Rădăuţi şi viitor mitropolit, Ieremia şi Simion, domni ai Moldovei. Descendenţi pe linie indirectă din familie muşatină, Mănăstirea Suceviţa se doreşte a fi un adevărat act de legitimitate a familiei Movileştilor, o exprimare a voinţei dinastice de a accede la tronul Moldovei. Ieremia, Simion – cei doi domni rivali ai lui Mihai Viteazul – şi Gheorghe, mitropolitul Ţării Româneşti, personaje importante, puterncice şi, fără îndoială, învăţate, au înălţat la Suceviţa ulima mănăstire domnească cu loc special de îngropăciune pentru familia ctitorilor, cu zid de cetate de jur împrejur şi cu dispoziţii de plan, cu soluţii consructive şi cu elemente decorative care descind direct din programele statornicite pe vremea Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt şi a voievodului Petru Rareş.[1]
Biserica se încadrează în categoria edificiilor de cult de plan triconc, în formă de cruce, cu absidele circulare, şi care prezintă compartimentarea caracteristică unei necropole familiale: altar, naos, gropniţă surmontată de tainiţă, pronaos, pridvor închis, la care se adaugă, la extremitatea vestică a laturilor de nord şi sud, câte un pridvor deschis, rectangular (cu stâlpi legaţi prin arcuri în acoladă) – influenţă a arhitecturii din Muntenia.
Bine conservată, pictura în frescă a Mănăstirii Suceviţa este opera a doi zugravi români, fraţii Ion şi Sofronie, care au terminat împodobirea cu pictură în 1596. Pictura interioară este dominată de teme iconografice tradiţionale precum ciclul “Patimilor” în naos, portretele votive ale lui Teodosie Barbovschi, Gheorghe Movilă şi al lui Ieremia Movilă cu toata familia sa. Tradiţia şi inovaţia se împletesc aici în mod original şi pitoresc într-o desfăşurare multicromă dominată de un verde cu “intensitatea smaraldului şi vigoarea ierbii proaspete de după ploaie”. Mii de picturi împodobesc pereţii bisericii, Sucevita fiind mănăstirea ce are cel mai mare număr de picturi, deşi zidul ei vestic este alb. Legenda spune că pictorul a căzut de pe schele şi a murit. Fiind considerat semn rău, nu s-a mai dorit continuarea zugrăvelii.
O trăsătură caracteristică a picturii de la Suceviţa este că are o anume înclinaţie către naraţiunea iconografică, fiind configurate cicluri complete din vieţile unor sfinţi precum Sfântul Pahomie, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Mucenic Gheorghe, Viaţa lui Moise etc, prezentate cu un evident scop educativ. Trebuie precizat că în acea perioadă (Evul Mediu) populaţia era preponderent analfabetă, iar asemenea „filme” pictate reprezentau un adevărat izvor de informare pentru norod.
Pictura interioară este repartizată pe toată suprafaţa disponibilă conform schemelor tradiţionale, îmbogăţită însă prin subiecte mai puţin obişnuite în Moldova, dar familiare pentru Muntenia – spre exemplu: reprezentarea Cortului Mărturiei, în altar.
Pridvorul întâmpină, ca de obicei, cu „Judecata de apoi” şi o foarte pământeană relatare istorică: Întâmpinarea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou la curtea lui Alexandru cel Bun. “Judecata de apoi” cuprinde tot peretele estic, iar acatistul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava este reprezentat în registrul median, naraţiunea pornind de pe peretele sudic.
Gropniţa continuă sinaxarul din pronaos, central, pe bolta cilindică a acestei încăperi fiind icoana Maicii Domnului cu Pruncul Sfânt binecuvântând. Alte sute de scene descriu, în pronaos, Viaţa Sfântului Gheorghe, Calendarul, Sinoadele, imagini din Viaţa Sfântului Nicolae ce se desfăşoară în ambianţă marină.
Naosul cuprinde un mozaic miniatural de întâmplari din viaţa lui Iisus, trei imagini ale Genezei unde natura şi peisajul ies în prim plan – sunt tratate cu generozitate şi semnificativ, zugravii plasând fără sfială în ambianţa persano-mediteraneeană maci, garofiţe şi viţa de vie.
O abordare inedită din punctul de vedere al amplasării, o reprezintă la Suceviţa, tabloul pogorarii Duhului Sfant de deasupra absidei sudice, chiar sub arcadă. Central este înfăţişat Duhul Sfânt reprezentat sub formă de porumbel, iar dedesupt, Cosmos – figură simbolică reprezentând oamenii din lume ce trăiau în întunericul păcatului – ţine o haina albă în mână reprezentând învăţătura Apostolilor. Cei 12 Apostoli sunt aşezaţi simetric de o parte şi de alta a axei principale. Cei patru evanghelişti ţin în mâini câte o carte, Biblia cu ajutorul căreia au răspandit în lume cunoaşterea creştină.
Programul iconografic al picturii exterioare este aproape similar cu cel de la celelate biserici pictate pe pereţii exteriori din Moldova. Regăsim marea compoziţie de pe abside din partea de est a edificiului – Cinul, rugăciunea sfinţilor fiind orientată către axul central al absidei altarului unde este reprezentată axa divinităţii. Apoi regăsim „Arborele lui Iesei” şi scene din viaţa Fecioarei Maria, pornind cu Bunavestire şi culminând cu Crăciunul. Sunt infăţişate şi icoane ce adulează evenimente ce s-au petrecut după Adormirea Maicii Domnului. Pictura exterioară a Mănăstirii Suceviţa este cea mai bine păstrată din grupul bisericilor moldoveneşti ce sunt inzestrate cu asemenea decoraţiuni, fiind totodată şi singura care-şi păstrează aproape intactă pictura pe latura de nord, unde este reprezentată şi scena “Scara virtuţilor”, cea mai impresionantă scenă, atât prin amploarea cât şi prin contrastul generat compoziţional între ordinea cetei îngerilor în contrapartidă cu haosul din iad.
Ctitorie voievodală de excepţie, biserica mănăstirii Suceviţa este ultimul monument de acest fel ce îşi îmbracă podoaba pictată şi pe exterior. Situată într-un cadru natural îmbietor, monumentul sfidează trecerea timpului anunţând încăpăţânarea cu care moldovenii şi-au apărat credinţa creştin-ortodoxă. Adevărate manifeste de luptă împotriva păgânismului omniprezent aici, bisericile din Bucovina au fost acele piroane ce au ţintuit pe crucea credinţei adevărul creştin. Sacrificiul voievozilor a reuşit să ţină Moldova departe de păgânizare, să imprime poporului credinţa strămoşească izvorâtă din ortodoxie.
Gabriel TODICĂ
Ziarul de pe Net
03.03.2014
