Cred că dintre toate monumentele istorice din actualul judeţ Suceava, Mănăstirea Rîşca a strâns atâta istorie cât toate la un loc. De ce spun asta? Pentru că izvoarele istorice ne duc până la întemeierea statului feudal Moldova. Pentru prima dată, numele localităţii Rîşca, este menţionat în sec. al XIV-lea, pe timpul domnitorului Bogdan I, care a construit o mănăstire de piatră lângă cea actuală, dar care a fost arsă de către tătari în anul 1510. Bogdăneşti, a fost primul nume al mănăstirii ce mai tarziu s-a numit Rîşca – denumirea provine de la moşia Bogdăneşti a domnitorului Bogdan I.
Călugării care au scăpat după atacul hoardelor tătare conduse de hanul Beit-Gherel din 1510, l-au rugat pe Bogdan al III-lea şi pe Doamna Ruxandra, să-i ajute să refacă lăcaşul lor obştesc. Voievodul, a acceptat cu condiţin ca monahii să reîntemeieze aşezământul mai spre munţi, pe locul actual al Mănăstirii Rîşca. Se pare că pe locul fostului aşezământ, s-a reconstruit totuşi un nou schit, dar care a supravieţuit cam cincizeci de ani (între 1528-1574), în anul 1620 locul fiind complet pustiit.
Aşadar în anul 7020 (1512), a început construirea bisericii “Sfântul Ierarh Nicolae”, cu porunca şi cheltuiala lui Bogdan Vodă, fiul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi fratele de pe tată al lui Petru Rareş, cu blagoslovenia mitropolitului Teoctist al II-lea. Aceasta nouă mănăstire, este cunoscută tot cu numele de “Bogdaneşti”. Dar în anul 1528, izvoarele istorice consemnează o invazie a turcilor în Moldova, sub comanda sultanului Suliman. Domnul Moldovei de atunci, Petru Rareş (1527-1538, 1540-1546), fuge în Ardeal, la Ciceu (cetate moldovenească), împreună cu familia. După ce vremurile s-au mai potolit, adică prin 1540, la îndemnul episcopului Macarie al Romanului, domnitorul Petru Rareş, ca un act de mulţumire că a scăpat nevătămat din prigoana turcă, a ridicat o nouă mănăstire pe locul celei zidite de Bogdan al III-lea. Data începerii construcţiei este anul 1542, dar întreaga mănăstire a fost finalizată în timpul domniei voievodului Petru Rareş, în anul 1552.
Denumirea mănăstirii a rămas o bună perioadă cea de „Bogdăneşti”, însă anul 1560, toate documentele de referinţă o numesc „Rîşca”, după cum o arată şi textul pisaniei originale. Se pare ca numele de “Rîşca” reprezintă romanizarea slavonescului (recica), care înseamnă “părău”, astfel, mănastirea împrumutând toponimul râului care curge în apropiere şi, pe cale de consecinţă, al moşiei pe care este asezată.
Reconstruită aproape din temelii, biserica mănăstirii Rîşca s-a deosebit iniţial de celelalte ctitorii ale voievodului Petru Rareş prin dimensiunile ei mai reduse, precum şi prin planul relativ simplu şi – am putea spune – arhaizant: treflat. fară pridvor şi camera mormintelor. Rareş a păstrat originalitatea edificiului, fără a încerca să-l alinieze în mod expres standardelor sale. De altfel, şi evoluţia arhitecturală a edificiului este tot sub zodia unei continuie prefaceri.
Iniţial – şi ne referim aici la edificiul finalizat de Petru Rareş – biserica era împărţită în trei camere: altar, naos şi pronaos, intrarea fiind axială, prin partea vestică, iar între naos şi pronaos existând un perete despărţitor. Nu a existat camera mormintelor. Turla este aşezată pe naos, pe arce diagonale, conform tradiţiei moldoveneşti, exprimată în exterior printr-o prismă octagonală, cu două baze de aceeaşi formă (dealtfel refacute la reconstrucţia din 1610-1617).
Din eventuala podoabă pictată iniţial în interior căt şi în exterior n-a mai rămas nimic. Poate faptul că peste un deceniu şi ceva Stamatello Kotronas, pictorul lui Alexandru Lăpuşneanu a zugravit-o din nou, ar sugera faptul că Vodă Rareş nu a mai apucat s-o picteze. În perioada 1611-1617, biserica mai suferă o transformare majoră: vel vornicul Costea Bacioc i-a mărit dimensiunile adăugându-i către vest o mare încăpere desparţită în două părţi inegale şi nesimetrice de către o arcadă de susţinere a bolţii. Fără îndoială că acest adaos tulbură ordonanţa tradiţională a încăperilor bisericilor moldave, după cum modifică ciudat planul de ansamblu al edificiului, părând să dispună un pronaos după o cameră a mormintelor. De fapt întregul adaos ar fi un imens pridvor ce a luat funcţia de pronaos, pătrunderea în biserică realizându-se prin lateral, portalul construit aici având rol de pridvor. Această formă adunată a pronaosurilor tradiţionale, îi dau bisericii mănăstirii Rîşca un aspect specific, nemaiîntâlnit la alte monumente.
Turcii au prădat mănăstirea din nou în 1821 şi, de vreme ce cutremurele deterioraseră anterior biserica, aceasta a fost reparată în mod radical imediat după aceea (1827). Peretele dintre naos şi pronaos a fost demolat, potrivit noii mode a perioadei respective. Turnurile au fost din nou adăpostite cu acoperişuri în forma de bulb, de inspiraţie barocă şi care au fost păstrate în timpul lucrărilor de restaurare ale anilor 1960. Dar un alt element adăugat în timpul lucrărilor de reparaţie din secolul al XIX-lea a fost scos: un al treilea turn, plasat de Bacioc între celelalte două.
Dacă faţada sudică şi curbatele abside (sudică şi estică a jumătăţii mai vechi a bisericii) sunt acoperite cu fresce excepţionale, nu se ştie dacă partea nordică a bisericii vechi a fost pictată sau nu. Temele frescelor de pe faţada sudică sunt puţine şi diferă de celelalte biserici cu exteriorul pictat, Rîşca mai păstrează într-o stare relativ bună două mari tematici ce se întind pe abside şi pronaos (perete sudic): “Scara Virtuţilor” şi “Judecata de Apoi”. Sub cornişă, în medalioane sunt prezentaţi sfinţi monahi intercalaţi de chipuri de îngeri.
Decoraţia picturii interioare a bisericii, deşi se poate crede că ar fi ctitoria lui Petru Rareş, mai ales aflării tabloului votiv din pronaos, unde Petru Rares, alături de familie, oferă Mântuitorului Iisus Hristos această biserică, prin mijlocirea Sfântului Ierarh Nicolae, biserica zugrăvită aici are trei turle (deşi el a ctitorit o biserică cu o singură turlă, pe naos), ceea ce ne oferă concluzia că cel puţin acest tablou a fost executat sau modificat după ce Costea Bacioc a mărit vechea biserică, adăugându-i o turlă de zid şi una de lemn.
Sigur că din istoria mănăstirii ar mai fi multe de scris, poate unele aspecte n-o să fie spuse nicioadată, dar trebuie să amintim că aici, într-o cameră din clopotniţă, a stat închis timp de şase luni, marele istoric şi om de stat Mihail Kogălniceanu, surghiunit în anul 1844 din porunca domnitorului Sturza.
În apropierea mănăstirii se află un foişor, numit “Foişorul lui Eminescu”, unde se pare că poetul obişnuia să se refugieze chiar a scris câteva din poeziile sale.
Gabriel TODICĂ
Ziarul de pe Net
