Am găsit la cavalerii iluziilor antropomorfe preocuparea de a-şi prelua anumite subiecte din operele marilor clasici şi prezentate apoi prin filtrul creaţiei personale, aşa cum „văd” ei „pata de culoare”, conform imboldului daVincian: „Artistul care dorește să-şi înbunătăţească capacitatea creativă se poate uita la o pată de pe un perete și percepe tot ce dorește el să vadă”. Iar Gioconda este un bun exemplu în acest sens.
Gioconda[1] (ital.: La Gioconda) sau Mona Lisa este o pictură celebră a lui Leonardo da Vinci, realizată în anii 1503-1506, reprezentând o femeie cu expresie gânditoare și un surâs abia schițat. Mona este prescurtarea cuvântului Madonna (Doamna). Este considerată cea mai renumită operă din istoria picturii. Puține alte tablouri au fost atât de mult reproduse sau discutate. În prezent tabloul este expus la Muzeul Luvru din Paris, fiind atracția principală pentru orice vizitator.
Este vorba de o pictură în ulei pe lemn de plop cu dimensiunea de 77 x 53 cm. Natura imaginii redate a făcut subiectul a nenumărate interpretări. În general, se poate spune că vivacitatea și ambiguitatea fizionomiei Giocondei se datorează procedeului de pictură “sfumato”, dând tabloului un aer misterios.
Aşadar, această capodoperă a lui Leonardo da Vinci a fost subiectul unor numeroase reproduceri mai mult sau mai puţin reuşite, unele chiar parodiind sau schimonosind intenţionat (şi chiar nepermis) chipul, altele găsind o bună ocazie de iluzare a tabloului. Este şi cazul artiştilor ce şi-au însuşit imaginile duoscopice ca metodă de exprimare artistică. Preluarea ca subiect a acestei capodopere nu reprezintă nici pe departe o ofensă adusă artei, artistului sau chipului din tablou, ci o bună ocazie de relevare a unei noi viziuni artistice, obligând privitorul să recunoască această lucrare şi să-şi corecteze percepţiile la parametrii artistici impuşi de noua lucrare. Astfel, am găsit-o pe Gioconda şi în lucrările lui Octavio Ocampo, Oleg Şupliac, Luis Miguel Rodriguez şi David G. Wilson, fiecare având propria viziune şi propria manieră de exprimare artistică, propria contribuţie.
Lucrarea lui Octavio Ocampo se numeşte Jilţul Giocondei (Mona Lisa’s Chair). Este de fapt un compliment al autorului pentru lucrarea magnifică a lui Leonardo Da Vinci: Mona Lisa. Imaginea reprezintă un scaun ocupat de trei iepuri, unul negru (stânga jos) și doi albi (în centrul inferior). O pisică stă pe perne în partea superioară a imaginii. Are o privire ce urmăreşte atent ceva. Suntem tentaţi să credem că pe noi, admiratorii operei, dar ceeea ce ar trebui să fie chipul Giocondei, este de fapt o oglindă care reflectă scena la care pisica este atât de atentă. Sunt două femei, un bărbat şi un înger pe trupurile cărora se reflectă lumina unui orizont scăldat de razele puternice ale soarelui. Ar putea această faţă a Mona Lisei să reprezinte de fapt gândurile lui Leonardo atunci când a pictat-o? Ar fi o interpretare!…
În fundalul lucrării Jilţul Mona Lisei regăsim replicate câteva din studiile lui da Vinci, chipuri de bătrâni ce aici ocupă locul munţilor de peste ape. Deşi este o disimulare pe chipul Giocondei, această pictură a lui Octavio Ocampo este, clar, un omagiu adus întregii activităţi a ilustrului savant şi deopotrivă artist, Leonardo da Vinci. Înţelegând fiecare detaliu pictural ne dăm seama cât de complexă este lucrarea de faţă şi cât de mult respect nutreşte Octavio Ocampo faţă pictorul italian.
***
Şi cum aş putea scrie despre tabloul lui Oleg Şupliac, „Peisaj în stil italian” dacă nu plecând de la semnificaţia titlului acestui tablou. Este evidentă trimiterea către originea italiană a celor care au creat originalul, atât pictorul cât şi subiectul imortalizat. Nu ştiu cât de „italian” este peisajul, dar lucrarea redă o atmosferă calmă indusă atât de liniştea lacului din plan îndepărtat cât şi de statica păsării din prim-plan. Doar spicele (ce ar sugera veşmântul Giocondei) par a se fi aplecat la o adiere de vânt.
***
Viziunea lui Luis Miguel Rodriguez asupra Giocondei nu este neapărat una iluzorie. Ba una cât se poate de reală şi pe gustul său. La acest artist cubanez, pasiunea pentru Mona Lisa este, ca şi la Leonardo da Vinci, una cât se poate de profundă, absorbind artistul de toată seva creatoare. Gioconda lui Miguel este cubaneză, aşa cum pentru Leonardo era italiană. Şi din acest motiv peisajul din fundal, steagul de pe umărul fetei, floarea din păr, cămaşa sunt tot cubaneze. Este o explicaţie cât se poate de firească asupra denumirii tabloului. Luis l-a numit „La Gioconda Cubana” („Gioconda cubaneză”). Şi aşa i-a rămas numele.
***
La David G. Wilson n-am găsit doar una, ci patru replici „iluzate” a lucrării daVinciene.
În tabloul „Revelation”, autorul preia mare parte din fundalul lucrării originale, construind după acesta un peisaj idilic, în care soarele se reflectă in apa lacului emanând, central, o culoare caldă asemeni chipului Gicondei. Celebrul surâs este realizat aici prin aşezarea intenţionată a celor două bărci în bătaia soarelui reflectat. În prim-plan, se observă mânerul unui jilţ pe care se sprijină patru banane, asemeni unor degete. Ele fac, de fapt, parte din „natura statică” compusă de coşul albastru plin de fructe: struguri, pere… Şi o pâine peste… Tot ansamblul este „împodobit” de o pânză albastră aşezată neglijent peste spătarul scaunului, dar care „imită” veşmântul Mona Lisei. În final, aceasta este „revelaţia” lui Wilson privind-o pe Gioconda.
„Giocondaphilia” este deja o „obsesie” pentru Mona Lisa. Şi cred că în felul acesta ar putea fi interpretat titlul lucrării. Cine se face prizonierul acestei obsesii? Nu cred că greşesc dacă afirm că nu-i unul singur. Poate fi autorul? Aş îndrăzni să zic că da, de vreme ce deţine patru lucrări pe acest subiect. Dar cred că în cazul de faţă cel acuzat este privitorul. Autorul se scuză cu intenţia de a picta un colţ dintr-o încăpere în care „intâmplător” se interpune un scaun între privitor şi uşă. Pe scaun este „aruncaă” o eşarfă albastră ce împreună cu speteaza, „întâmplător” de aceeaşi culoare şi câteva dantele completează iluzia unui veşmânt al Giocondei, iar pe unul din mânere sunt patru banane ca patru degete. Dincolo de uşă sunt două persoane care se salută pe casa scării. Chiar atât de obsedaţi de Mona Lisa sunteţi încât să consideraţi că această scenă este chipul Giocondei?
„L.E.P.I.H.” este o lucrare a lui David G. Wilson realizată în anul 1982 şi reprezinţă o disimulare în realizarea picturală „Mona Lisa” a celebrului Leonardo da Vinci, a unui peisaj pur, fără personaje. Faţă de restul lucrărilor, cromatica celei de faţă este dominată de ocru, întreruptă pe alocuri de verdele unor copaci şi galbenul unui luciu de apă. Este un asfinţit de soare „surprins” în apropierea unui baraj din care sunt lăsate să ţîşnească două cascade de apă. Stâncile şi ochiurile de apă din planul îndepărtat imită foarte bine „decorul” din pictura originală însă el se completează cu restul compoziţiei. Chipul Giocondei este reflecţia în apă a elementelor ce compun peisajul: poduri, bărci, copaci, munţi. Iar dacă încercăm să descifrăm semnificaţia titlului, vom înţelege şi de ce asta.
Titlul ar trebui citit în limba franceză şi ar însemna “Elle est paysage”, ceea ce s-ar traduce în „Ea este peisaj” (adaptat: „Ea reprezintă un peisaj”, eng. “She is a landscape”). Acum e clar?
Semnificaţia titlului tabloului „La Sanssourie” se desluşeşte tot prin uzitarea limbii franceze: „sans” = fără, „sourie” = surâs. Dacă iniţial titlul ar părea că face referinţă la numele unei domnişoare pe nume Sanssourie, în realitate avem o avetizare: fără surâs! Şi dacă ne gândim la Gioconda lui daVinci, a cărui surâs enigmatic a făcut înconjurul lumii, referinţa este evidentă.
Întâlnim în această lucrare acelaşi scaun „îmbrăcat” în albastru, cu o eşarfa aşezată neglijent pe spătar, cu celebrele patru banane aşezate pe mâner, dar de data asta într-un aranjament nocturn. Lumina pătrunde doar prin uşa din spate în care se zăreşte silueta unei doamne. O fi Sanssourie? Chiar şi poziţia în care este surprinsă este interpretabilă. Aşteaptă pe cineva? Aleargă în întâmpinarea cuiva? Cert e că limbajul trupului său trădează o umbră de îngrijoare, de emoţie, de non-calm. Ş-atunci la Sanssourie nu poate fi vorba de nici un surâs aşa cum, în contrapunere, îl are Mona Lisa.
După cum am dovedit prin aceste lucrări, cavalerii iluziilor cu caracter antropomorf au relevat o unitate artistică prin însăşi diversitatea de idei emanate pe un unic subiect. Gioconda este un exemplu concludent şi reprezintă o mostră de „unitate prin diversitate” în arta plastică. O adevărată uniune artistică, sigur mai altfel decât Uniunea Europeană.
Gabriel Todica
Ziarul de pe Net
