8. Hermann HESSE – Lupul de stepǎ
“Prea puţin spirit şi prea multe consoane” era eticheta pusǎ de Voltaire nemţilor.
E drept cǎ literatura bolovǎnoasǎ a acestei naţii de bǎutori de bere face rar loc vorbei de salon, hazoase, mlǎdioase, memorabile, de care este tixitǎ literatura francezǎ, de exemplu, a bǎutorilor de vin. (Şi lǎsǎm, nu fǎrǎ plǎcere, altora sarcina de a scrie despre operele bǎutorilor de apǎ chioarǎ).
În cazul lui Hermann HESSE (1877-1962), însǎ, şi mai ales când e vorba de “Lupul de stepǎ”(Der Steppenwolf), vorba francezului nu mai este adevǎratǎ decât cu privire la consoane, poate şi pentru cǎ, printre scriitorii europeni de care s-a lǎsat influenţat au fost Schopenhauer şi Nietzsche, ale cǎror idei filozofice au îmbrǎcat, adesea, haina aforismului.
Laureat al premiului Nobel în anul 1946, HESSE avea sǎ devinǎ abia postmortem un idol al adolescenţilor care conteazǎ dintotdeauna, graţie dorinţei de împlinire spiritualǎ a personajelor sale (“dorinţa de a da un nou sens absurdei vieţi omeneşti”), împinsǎ deseori pânǎ la misticism (aici regǎsindu-se influenţa învǎtǎturilor indiene şi, mai apoi, a celor chinezeşti).
HESSE avea sentimentul cǎ sufletul reprezintǎ, în mic, o porţiune din evoluţia omenirii şi cǎ “pânǎ şi cea mai micǎ tresǎrire din noi este la fel de importantǎ precum rǎzboiul şi pacea în lumea dinafarǎ”.
Nu ne mirǎ, aşadar, cǎ rǎzboiul şi semnarea, de cǎtre prozatorul şi poetul german prin a cǎrui operǎ tocmai scotocim, a “Declaraţiei independenţei Spiritului”, pe fundalul unei puternice crize personale şi a întâlnirii cu psihanaliza lui Jung, îi dezvǎluie profunzimi nebǎnuite ale universului lǎuntric, ce devin filozofia proprie, ba mai mult, obsesia artistului devenit cetǎţean elveţian din anul 1923:
“Rǎzboaie poartǎ şi furnicile, state au şi albinele, bogǎţii posedǎ şi hârciogii. Sufletul tǎu bate alte drumuri, iar când este pǎgubit, când obţii un succes în dauna lui, n-ai parte de fericire. Cǎci <<fericire>> nu poate sǎ simtǎ decât sufletul, nicidecum raţiunea, burta, capul sau portofelul”.
Operǎ de maturitate, scrisǎ la 50 de ani şi “cu apetenţǎ pentru experiment” (Thomas MANN), “Lupul de stepǎ” nu este cartea unui deznǎdǎjduit (“cel care nu mai vrea, cu adevǎrat, altceva decât destinul sǎu, nu-şi mai are semeni, rǎmâne singur de tot, împrejurul lui se întinde universal cel rece…”), om pe care “dimensiunile proprii îl stingheresc”.
Este, mai degrabǎ, cartea unui om cǎruia “i-a mai rǎmas un strop de încredere care îi spune cǎ va trebui sǎ bea pânǎ la fund suferinţa din inima lui” şi care ştie cǎ “drumul spre om e parcurs numai de acei indivizi rari pentru care astǎzi se pregǎteşte eşafodul, iar mâine monumentul”.
Faptul cǎ mii de oameni suferǎ astǎzi (“nevroza generaţiei”) de tot ceea ce Nietzsche a fost nevoit sǎ sufere singur şi neînţeles de nimeni este, oricum, un semn de progres pentru “lupul de stepǎ”, sfâşiat între dorinţa de linişte şi siguranţǎ, pe de o parte, şi nepotolita sete de a sfǎrâma graniţele ce ţin omul strâns în sinea lui, de a cunoaşte, pe de alta.
Principiul luptei contrariilor dintre viaţa contemplativǎ şi viaţa activǎ (cu paradoxala lor unitate) este ilustrat prin dedublǎrile lui Harry Heller, ins “curios în legǎturǎ cu limita suportabilului”, dar cǎruia “lumea îi dǎdea pace într-un mod îngrjorǎtor”, poate şi pentru cǎ el “Învaţǎ sǎ ia în serios ceea ce meritǎ sǎ fie luat în serios şi sǎ râdǎ de toate celelalte !”.
Este povestea unui lup de stepǎ, “o fiinţǎ strǎinǎ, sǎlbaticǎ şi pe deasupra sfioasǎ, ba chiar foarte sfioasǎ” care, încǎ de la prima vedere, îţi fǎcea impresia unui om de seamǎ, a unui om rar şi neobişnuit de talentat, cu un chip spiritualizat, ale cǎrui mişcǎri deosebit de delicate şi vioaie “oglindeau o viaţǎ sufleteascǎ extrem de furtunoasǎ, plinǎ de o uimitoare delicateţe şi sensibilitate”.
Deoarece “gândise mai mult la viaţa lui decât ceilalţi oameni”, lupul de stepǎ poseda în domeniul spiritual “acea precizie vecinǎ cu rǎceala, acel efort plin de siguranţǎ al gândirii şi acele cunoştinţe pe care nu le posedǎ decât oamenii cu adevǎrat pǎtrunşi de spirit, lipsiţi de orice ambiţii, de orice nǎzuinţǎ de a strǎluci sau de a convinge neapǎrat pe ceilalţi sau de a avea dreptate întotdeauna”.
Un om care “prefera sǎ simtǎ arzând în el mai degrabǎ o durere diabolicǎ decât plǎcuta temperaturǎ a camerei”; de aceea îl apuca dorul sǎlbatic de sentimente puternice, furia faţǎ de o viaţǎ “incolorǎ, platǎ, normatǎ şi stilizatǎ” şi “un chef nebun de a distruge ceva”, “de a sǎvârşi nişte tâmpenii temerare, de a smulge perucile câtorva dintre idolii venerabili”.
Cǎci ceea ce ura, dispreţuia şi blestema mai mult şi mai presus de toate lupul de stepǎ erau: ”împǎcarea, sǎnǎtatea şi tihna, optimismul cocoloşit al cetǎţeanului oarecare, ordinea obtuzǎ, prosperǎ a mediocritǎţii, a tot ceea ce era normal, a cǎii de mijloc”.
Aceastǎ dualitate lup-om (instinct-spirit) este subiectul de fapt al romanului, al cǎrui lirism eseistic ne scuteşte de a-i mai gǎsi vreo consistenţǎ epicǎ demnǎ de a fi consemnatǎ.
Cǎtre final, autorul face recurs la imaginaţie şi poate de aceea simpatia noastrǎ înceteazǎ sǎ-l mai urmeze (pentru recititorii înveteraţi, facem trimitere la finalul ratat din “Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler).
De altfel, atitudinea noastrǎ înţelegǎtoare refuzǎ sǎ-l urmeze pe HESSE şi de-a lungul gomosului, mult-lǎudatului (poate şi pentru cǎ Nobelul avea sǎ vinǎ peste doar trei ani) şi atât de plinului de consoane Das Glasperlenspiel (“Jocul cu mǎrgelele de sticlǎ”), considerat, nu ştim de ce, opul sǎu de cǎpǎtâi.
Todirel CǍLUGǍRIŢA
Ziarul de pe Net
