Etico-politicul: de la cetatea ideală la anti-democrație (2)
Epoca noastră a demonstrat, cu asupra de măsură, că încercarea de a pune în practică proiectele utopice poate duce la dezastre. Desigur, în sensul de ideal regulativ (așa cum e definit acesta de Immanuel Kant), utopiile au o reală importanță, mai cu seamă din perspectiva corijării aspectelor ciritice ale prezentului. De altfel, utopia este un nelipsit ingredient al imaginarului social şi politic, alături de mit. Modelul de gândire etico-politic, așa cum a fost acesta configurat de Dialogurile cu orientare filosofico-politică ale lui Platon, a lansat ceea ce urma să devină tradiția utopianismului.
Nucleul se regăsește în dialogul Republica, unde gânditorul elin, nemulțumit de tipul de guvernare existent în Atena (chiar democrația!), proiectează o utopie de factură elitistă. În termenii modernității, Platon este, de aceea, considerat un conservator, câtă vreme proiecția republicii sale (politeia) are ca fundament un principiu etic și presupune o nesmintită ordine ierarhică a raporturilor sociale. Principiul etic vine să răspundă, în mod firesc, întrebării relative la scopul comunității organizate politic. Ne spune Platon, în acest sens, că, dacă scopul este Binele Public, al întregii comunități, acesta nu poate fi atins decât dacă cetatea-stat (polisul) este organizată în conformitate cu un principiu al dreptății pe care îl numește oikeiopragia. În termeni simpli, acesta spune că, în spațiul cetății, „fiecare trebuie să se ocupe cu acea singură meserie pentru care a fost pregătit”. Prin urmare, se instituie o ordine de statut și, astfel, are loc ierarhizarea raporturilor sociale. Trei „clase” există în cetatea ideală a lui Platon: cea a paznicilor, menită a asigura apărarea externă și concordia internă, aceea a meșteșugarilor, ce garantează o viață economică benefică pentru toți cetățenii și, evident, cea a conducătorilor, în permanență preocupați de urmarea căii spre Binele General. O cetate dreaptă se instituie prin respectarea principiului oikeiopragiei și se dezvoltă atunci când „fie regii devin filosofi, fie filosofii devin regi”. Revenim, așadar, urmându-l pe Platon, la ideea că, întrucât sunt singurii care au acces la Lumea Ideilor, numai filosofii pot înțelege modul în care binele poate fi conturat și în Lumea Sensibilă, pe plan terestru.
În contemporaneitate, Platon a fost adeseori acuzat nu atât pentru această viziune elitistă, cât pentru faptul că, în proiectata lui cetate, toate bunurile, inclusiv femeile și copiii, ar fi trebuit să fie gestionate în comun. Unii dintre critici au zărit aici punctul de start al gândirii comuniste. Alții, de pe poziții ce ar putea fi considerate „radicale”, au susținut că în utopia lui Platon se regăsesc germenii gândirii totalitare. Pentru această ultimă serie reprezentativ este filosoful politic Karl Popper, cel care, în primul volum al impresionantei lucrări Societatea deschisă și dușmanii ei, subintitulat Vraja lui Platon, arată că totalitarismul, metanarațiune a răului politic din veacul al XX-lea, are origini platoniciene. Un amendament se impune aici, din punctul meu de vedere: în teoria politică există o întreagă discuție azi cu privire la posibilitatea de a opera retroactiv cu conceptele. Mai clar spus: nu putem aplica un concept specific epocii noastre (care a fost nu doar teoretizat, ci și operaționalizat exclusiv în epoca noastră) pentru a înțelege modurile de gândire ale unor epoci apuse. Este, acesta, un semnal de alarmă tras, în a doua jumătate a veacului trecut, de unul dintre cei mai importanți politologi contemporani, Giovanni Sartori. Ca atare, dacă e să respectăm principiul inoperabilității retroactive a conceptelor politice (și nu doar a acestora!), nu putem identifica în opera lui Platon originea totalitarismului. Cu siguranță se află însă acolo, aș spune eu, ceea ce deja am pomenit: o viziune conservatoare, bazată pe ordinea ierarhică a lumii sociale și, plecând de aici, o viziune elitistă a politicii. Îngemănate, acestea explică, așa cum vom avea ocazia să constatăm, perspectiva anti-democratică a lui Platon, recuperată ulterior și transmisă mai departe de discipolul său, Aristotel.
P.S. Dincolo de spațiul pentru comentarii pe care ziaruldepenet.ro vi-l pune la dispoziție, aștept sugestiile și întrebările dumneavoastră la adresa de e-mail danielsandru2005@yahoo.com.
Conf.univ.dr. Daniel ŞANDRU
