Todirel CĂLUGĂRIŢA
PREAMBUL
Pare că ne lipseşte timpul socialmente necesar pentru a reciti cărţile care au însemnat ceva pentru noi.La o astfel de activitate nu se pot înhăma,ce-i drept,decât
acei ce,la întrebarea pe care eu n-am primit-o decât extrem de rar:”ce iubiţi mai mult,
oamenii sau cărţile?”,îţi/îşi răspund cum că … oamenii care citesc sau care,mai mult,recitesc.
Pentru aceştia (oamenii,da,oamenii!) găsim utilă o astfel de rubrică,de la ei aşteptăm întrebarea “ce aţi mai recitit?” şi pentru ei vom răsfoi,vom reciti pe diagonală sau chiar vom reciti – în caz că nu am făcut-o – cele vreo sută de cărţi care contează şi care stau la loc de cinste pe raftul nostrum cu amintiri.
Criteriile care ne-au condus la alegerea cărţilor de recitire sunt dintre cele mai subiective,dar măcar suportă criticile celorlalţi recititori (amintiţi-vă de Gide cu cele două axiome:1.subtilii se recunosc între ei;2.crustaceele nu-i recunosc pe subtili) ce vor posta în josul rubricii mai deştept decât am fost noi în stare să ne apărăm propria noastră neasemănare.
Ordinea în care vom însăila vorbe care să justifice alegerea fiecărei cărţi în parte,măcar faţă de semnatarul rubricii,este pur întâmplătoare.Aşadar:
1.F.M.Dostoievski – IDIOTUL
Nu ştiu ce englez doldora de ştiinţă declara că nu s-ar obosi să ridice de pe raft decât cărţile lui Dickens şi cărămizile marilor ruşi.Exagerarea ne furnizează un pretext de a aborda razant acest roman a cărui idée principală,mărturisită de marele rus,este zugrăvirea unui om pe deplin minunat,a unui om de o bunătate totală.
Şi,într-adevăr,prinţului Mîşkin nu-i lipseşte niciuna dintre cele trei trăsături proprii oamenilor buni (1.mila – care alimentează dragostea “idiotului” pentru Nastasia Filippovna,dublată de predispoziţia participării la bucuria altora;2.imposibilitatea de a acea duşmani şi înclinaţia de a întoarce celălalt obraz,deci lipsa combativităţii;
3.exageratul simţ al pudoarei,pe care îl încercăm cu toţii în momentele când ne este jenă de impertinenţa altuia).
Dar,cine află de prin prefeţe despre primele intenţii ale lui Dostoievski în legătură cu personajul,anume de a-i atribui o mândrie nemăsurată sau un orgoliu de cea mai bună calitate şi de a-l înzestra cu “necesitatea arzătoare de a iubi”;
cine cunoaşte antecedentele acestui creator de dedublaţi şi de oameni din subterană (“Însemnările din subterană” apăruseră cu ceva vreme înainte);
cine ia seama la talentul veninos al acestui “psiholog blestemat”;
acela va căuta,la recitire,fisurile lăsate de romancier în armura “singurului Hristos pe care îl merităm”.
În ceea ce mă priveşte,risc afirmaţia că prinţul Mîşkin a fost “proiectat” cu un înalt coeficient Mach,deci este machiavelic prin felul în care îşi manipulează rivalul,pe Rogojin,instigându-l,subliminal,la crimă.Pentru cunoscători,dialogurile dintre cei doi merită a fi recitite ca un exerciţiu prin care Dostoievski prefigurează acea capodoperă a subtilităţii şi a dialogului non-verbal,subliminal (interdicţie?,acord tacit?,instigare?) care este scena,karamazoviană sadea,a întâlnirii lui Ivan cu Smerdeakov,ce are loc înaintea
plecării la Cermaşnea,totuşi,şi a paricidului din “Fraţii Karamazov”,romanul de mai târziu al lui F.M.D.
