Periplu maramureşean - Ziarul de pe Net
Incarcare...
Esti aici:    >  Cultural  >  Articolul curent

Periplu maramureşean

De    •   Publicat acum 4 săptămâni, 26 august 2018   •   Fara comentarii

            – O să ne cazăm la Borşa…

            – Dar cine-i Borşa? Nevasta lui Borş?

Ochii negri ai interlocuitorului sclipiră şi mustăceala lui mă puse în dificultate. N-am ştiut niciodată de ce localitatea aceasta se cheamă „Borşa”, iar jocul de cuvinte născocit de mezin avu un efect anesteziant. Mă concentrasem suficient pe serpentinele ce urcau în Maramureş, lăsând pe planul doi peisajul mirific din flancuri, iar el găsise o modalitate inocentă de a-mi alunga crisparea. Ştia că-mi plac asemenea jocuri şi iată că izbuti!…

Borşa e o depresiune, o localitate din Munţii Maramureşului exploatată impecabil din punct de vedere turistic. Câmpul vizual, auditiv şi olfactiv se combină armonios, iar starea de confort se instalează de la sine. Este aici acel ceva care nu poate fi definit, ci doar trăit. Pur şi simplu trebuie să exişti, iar energia vitală construieşte restul. Poate aşa se poate explica vitalitatea localnicilor: în primul rând, veseli, subtil ironici, dar mai ales energici.

Munţii îmbrăcaţi în hainele de vară oferă un spectacol deosebit. Am lăsat în urmă culmile domoale ale Bucovinei, dar crestele ciufulite, pe alocuri dezvelite, din Maramureş îmi par inedite. Mă obişnuisem cu peisajul montan pentru că l-am contemplat în diverse locuri, dar aici există ceva, inexplicabil, care te vrăjeşte.

Cascada cailor este un obiectiv cuprins şi în ghidurile turistice, iar localnicii s-au grăbit să amenajeze un traseu suficient de confortabil pentru a ajunge la baza ei. La fel şi către Lacul Ştiol

– Parcul Natural Munţii Rodnei… Adică cum „parc natural”? Mă priviră întrebători aceiaşi ochi negri.

– Adică… e un parc precum cele din oraş, unde te poţi plimba în voie, numai că aici totul e natural!… Nu-s alei pietruite, nici copaci plantaţi special… Şi nici bănci…

Găsisem o explicaţie in extremis oarecum satisfăcătoare pentru puştiul curios, preferând să-i las desluşirea misterului pentru propria sa căutare. Simţeam că nu l-am lămurit pe deplin, dar eram sigur că-şi va frământa mintea pentru găsirea de explicaţii mult mai ştiinţifice…

Localitatea este preferată de iubitorii sporturilor de iarnă. Aşa se explică existenţa telescaunului ce urcă spre vârful muntelui, dar în miez de vară, pârtia a devenit loc de pelerinaj pentru iubitorii de drumeţii. Căderea de apă, cea mai înaltă din ţară, te cheamă, iar experienţa călătoriei cu telescaunul este una cât se poate de atractivă. Pentru începători se amestecă cu puţină adrenalină… Utilitatea acestei maşinării nu se dezminte!… Dar până la cascadă mai trebuie mers la pas.

            – De ce se cheamă „Cascada Cailor”?

            – Cică un urs ar fi fugărit o herghelie de cai… I-a mânat spre prăpastie, iar caii au ales să coboare râpa pe firul de apă…

            – Şi au supravieţuit?

            – Nu ştiu să-ţi spun!… Se pare că-i o poveste adevărată, dar nu ştiu ce s-a intâmplat cu caii…

            – Dar cu ursul?

            – Nici cu ursul! Bănuiesc că el a fost mai chibzuit!…

 

 

Încet, dar sigur, apa prăvălindă peste stânci se face auzită, iar firul îngust se lasă zărit, la început, printre arbori, apoi, pe măsură ce înaintăm, în toată splendoarea ei.

            – De unde vine atâta apă?

            – Din munte… din izvoare!…

            – Şi cum se opreşte?

            – Nu se opreşte!

            – Niciodată?

            – Numai dacă seacă izvoarele… Adică numai dacă Dumnezeu închide robinetul…

Ochii negri mă priviră lung: iarăşi un răspuns evaziv!

Poate că răspunsul ar fi venit de la sine dacă am fi privit încă de la început imaginea cascadei de pe versantul opus. De acolo se poate vedea că râpa este doar jumătate din înălţimea muntelui, iar platoul de deasupra adună apele de pe versant, vârful unindu-se cu cerul. Alături, pe o pajişte dintr-un plan mai apropiat, o turmă de cai păscând… Nimic mai edificator pentru construcţia unei legende.

Spiritul maramureşean, acel amestec de mândrie constructivă, ironie, iniţiativă şi chibzuinţă, toate amestecate în proporţii diferite în structura fiecărui templu uman, i-au făcut să răzbească peste timp. Maramureşul este o lume aparte, o insulă de românism autentic cu specificul dezvoltat în cultura lemnului, iar lemnul este omniprezent în viaţa lor, chiar dacă piatra artificială, sticla şi oţelul încep să-i ia locul, rămâne scripca autenticul martor al trecutului. Tradiţia este cântată, strigată, iar ritmul specific este în sânge. Un maramureşean nu poate fi decât autentic, cu vorba sa, cu inima sa, cu cântecul său, cu tradiţiile, înainte de toate, şi lemnul… Lemnul sculptat în porţi, lemnul leagănului de altădată, biserica şi… crucea…

La Săpânţa cimitirul este o inedită abordare a traversării spre Eternitate. I se spune „vesel”… Mi se pare o exagerare, dar cromatica şi abordarea naivă a picturilor şi epitafurilor au puterea de a justifica atributul. E vesel prin imagine, dar trist prin despărţire…

Pădurea de cruci vopsite în albastru – culoare impusă românilor de către dominaţia maghiară în scopul diferenţierii impozitării – oferă o notă de optimism. Poate că şi acesta-i motivul pentru care românul maramureşean supravietuieşte. Este un supravieţuitor autentic în faţa naturii, în faţa timpurilor… Biserica cimitirului capătă haină nouă. Acum este din piatră, păstrând forma tipică a locaşurilor de cult din Maramureş, dar ţigla este predominant verde, cu motive artizanale. Abordarea este identică cu cea de la Mănăstirea „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, unde arhitectul vienez Karl A. Romstorfer crease la vremea respectivă (în timpul ocupaţiei habsburgice) aceste modele pe acoperişul de ţiglă smălţuită al bisericii. Modelul a fost preluat şi utilizat în prezent şi la alte biserici din Bucovina, dar, pentru Maramureş, mi se pare o noutate, puţin ieşită din linia tradiţională a locului. Culoarea preponderent vierzuie – care altădată era alocată cetăţenilor maghiari – mă face să cred că unele lucruri îşi pierd din linia firescului, poate şi din cauza avantajului material ce-l oferă exploatarea turistică a cimitirului. Trebuie să amintesc că cel ce a deschis drumul afirmării acestui cimitir este Stan Ioan Pătraș, un român simplu, ce a îndrăgit cultura lemnului şi i s-a dedicat ei, şi care se odihneşte în acest cimitir sub al său epitaf: „De cu tînăr copilaș / Io am fost Stan Ion Pătraș / Să mă ascultaț oameni buni / Ce voi spune nu-s minciuni / Cîte zile am trăit / Rău la nime n-am dorit / Dar bine cît-am putut / Orișicine mia cerut // Vai săraca lumea mea / Că greu am trăit în ea”[1]

 

 

 

La Mănăstirea Bârsana, lemnul este pe deplin în drepturi. Tradiţia maramureşeană este la ea acasă. Un muzeu etnografic confirmă. Corpurile de cladire, foarte distanţate unele de altele, ca protecţie împotriva răspândirii unui eventual incendiu, sunt puse în valoare tocmai de această depărtare. Spaţiul este traversat de alei pietruite ascunse pe alocuri de imensa cascadă de flori. Măicuţele au ştiut să aducă Paradisul în curtea lor. E plăcut aici, e linişte, e frumos, e aer curat, e spirit… Iar lemnul s-a lăsat modelat în straturi de chilii, în turla bisericii, în poarta sculptată…

 

 

 

Aici lemnul din construcţii este lăsat să-şi continuie viaţa dicolo de moarte. Nu se ascunde sub strat de vopsea ori lac. Pur şi simplu îşi desăvârşeşte menirea prin comunicarea cu exteriorul, cu energiile care l-au creat. La Bârsana lemnul trăieşte dincolo de material. E spirit!… Şi-i parte integrantă a Marelui Spirit Maramureşean.

– Vreau să cânt la vioară! Hai acasă!

Mă trezi din visare mezinul, având grijă să nu risipească magia lemnului…

 

 

 

 

 

GABRIEL TODICĂ

 

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Stan_Ioan_P%C4%83tra%C8%99

    Print       Email
  • Publicat: acum 4 săptămâni, 26 august 2018
  • de:
  • Ultima modificare: august 26, 2018 @ 10:42 pm
  • Sub: Cultural, Ştiri locale
  • Termene si conditii:

    • Raspunderea penala sau civila pentru articolele de pe acest site apartine exclusiv autorilor. In cazul in care cineva se simte lezat, poate trimite un drept la replica care va fi publicat in articolul respectiv.
    • ZiaruldepeNet.ro si administratorii sau reporterii/moderatorii ziarului online nu raspund din punct de vedere juridic pentru continutul comentariilor vizitatorilor.
    • Responsabilitatea pentru comentariile postate revine in totalitate utilizatorului care beneficiaza de serviciul de a putea posta un comentariu.
    • Comentariile cu jigniri sau continut vulgar vor fi sterse, iar utilizatorul nu va mai beneficia de acest serviciu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please copy the string PoIPQQ to the field below: