ANUL CENTENAR: Reflecții polemice despre anul 1918 în istoria românilor ( 1 ) - Ziarul de pe Net
Incarcare...
Esti aici:    >  Cultural  >  Articolul curent

ANUL CENTENAR: Reflecții polemice despre anul 1918 în istoria românilor ( 1 )

De    •   Publicat acum 6 luni, 1 ianuarie 2018   •   Fara comentarii

În primele zile ale anului 2018, la un secol de la marea unire,  ZdpN  publică, în două episoade, fragmente din Reflecții polemice despre anul 1918 în istoria românilor,  articole apărute în  Magazin istoric  noiembrie – decembrie 2015.   Autorul, Ioan-Aurel Pop, este academician şi rectorul Universităţii Babeş Bolyai din Cluj-Napoca.

 

 

În august 1916, România declara război Austro-Ungariei, în conformitate cu înțelegerile secrete semnate cu Antanta. Acum încep și dramele multor militari români transilvăneni, bănățeni, crișeni, maramureșeni etc., obligați să lupte contra românilor din Regat, drame subliniate literar de Liviu Rebreanu în Pădurea spânzuraților, dar și de alții, prin alte mijloace. În 1916 – 1917, după ocuparea Țării Românești și a Bucureștilor, după rezistența curajoasă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era cât pe ce să fim șterși complet de pe hartă, prinși între amenințarea Puterilor Centrale și a celei estice ( de la un timp bolșevice ).  ( … )  În acei ani, 1918 și precedenții, s-au pregătit destrămarea imperiilor multinaționale și emanciparea popoarelor frustrate după secole de asuprire. Din vechile imperii rus, german și austro-ungar  s-au născut ori au renăscut Polonia, Cehoslovacia, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor ( numit, din 1929, Iugoslavia ), România, Austria, Ungaria, Germania, țările baltice.  În vreme de viitoarea Iugoslavie și Cehoslovacia erau state multinaționale, Austria și Germania state naționale federale, Ungaria, România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. erau state de tip național unitar, cu majorități absolute deținute de popoarele care le dădeau numele. ( … )

În anul 1918 lucrurile s-au precipitat peste tot în regiune, mai ales după ce Rusia a produs cea mai mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectând și încheind apoi un tratat separat de pace.  Românii, în noile condiții, s-au organizat, și-au ales propriile organe reprezentative – politice și militare – și, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului.  Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internațională ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei ( în sens larg, adică vechiul voievodat, cu Banatul, Crișana, Sătmarul, Maramureșul ).  Toate aceste acte de voință ale națiunii române au fost apoi aprobate de forul mondial recunoscut să facă acest lucru, anume  de Conferința Păcii de la Paris, din anii 1919 – 1920.  ( … )

La finele anului 1918, România avea aproape 300.000 km2 și circa 15 milioane locuitori, devenind astfel o putere regională de prim rang. În acest stat majoritatea absolută a populației o dețineau românii, aproape trei sferturi din populație ( 73 % ), minoritățile fiind formate din maghiari ( 8 % ), germani ( 4 % ), evrei ( 4 % ), grupuri de slavi și alții. ( … )

În țările succesoare imperiilor destrămate, tonul istoricilor, al intelectualilor în general și al opiniei publice, a fost unul plin de entuziasm, de bucurie față de realizarea edificiilor naționale și chiar triumfalist, în anumite perioade.  Aceasta era vocea majorității, fiindcă reprezentanții minorităților ( mai ales ai acelor minorități foste odinioară majorități ) au fost, în cea mai mare parte reținuți, dacă nu ostili și opozanți direcți.  Ceea ce este însă clar atestat și dovedit, fără nicio putință de tăgadă, este faptul că majoritatea românilor a dorit să facă parte din România, că a format Regatul României Mari și că acesta a fost recunoscut pe plan internațional, prin tratate.

Totuși, este natural ca, în contextul secolului scurs de atunci, să aibă loc diverse discuții și interpretări istoriografice specifice unei societăți democratice, cele mai multe din aceste “noi interpretări”, “puneri la punct” și “demitizări” fac parte din arsenalul naționaliștilor și șovinilor revizioniști, pe de o parte, și pe de altă parte din ideologia internaționalistă bolșevică și sovietică. ( … )

Prima teză relansată este aceea că românii transilvăneni, “influențați de cultura superioară maghiară”, ar fi preferat să rămână în granițele Ungariei ( care nici nu exista atunci ca subiect de drept internațional ! ), trăind în egalitate cu ungurii și bucurându-se de o largă autonomie. Faptul este pur și simplun neadevărat nu numai pentru că nu este dovedit, ci și pentru că se bazează pe premise false.  Mai întâi, nu există izvoare care să permită această generalizare. Toate datele de care dispunem acum arată că majoritatea românilor suferea în urma politicii de maghiarizare forțată, era împotriva existenție Ungariei Mari și dorea unirea cu România. În al doilea rând, doar o mică parte dintre români – elita lor intelectuală, care reprezenta sub 10 % din populație – era influențată cu adevărat de cultura maghiară, dar nu în sens pozitiv, ci în sensul unei anumite educații nedorite, impuse.  Niciun român ardelean nu putea face în provincia sa de baștină studii superioare laice în limba română, ci doar în maghiară.  De asemenea, nicio autoritate maghiară nu a oferit vreodată românilor larga autonomie clamată, pe care românii s-o fi refuzat. Cum să fi rămas românii într-o țară în care nu-și puteau vorbi liber limba, nu se puteau educa și nu-și puteau afirma cultura și credința, când, în vecinătate, se afla o țară unde toate acestea se manifestau nestingherit, sub ochii lor ? ( … )

O altă teză falsă este aceea că unirea nu s-a făcut în chip democratic, ci doar prin voința elitei, adică a unui grup de intelectuali unioniști exaltați.  Unirea Transilvaniei s-a făcut prin votul a 1.228 de delegați oficiali, aleși de adunări convocate special, în sate, orașe, organizații politice, bisericești, culturale, profesionale etc. La 20 noiembrie 1918 „Marele sfat al națiunii române din Ungaria și Transilvania” a convocat Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde urma să se decidă soarta românilor, după principiile cele mai avansate din lume la ora aceea, acceptate și de puterile occidentale democratice și de Rusia Sovietică.  ( … )  Delegații aveau cu sine crediționale ( adică împuterniciri scrise oficiale ), care certificau calitatea lor de votanți în numele națiunii române.  Niciunul dintre cei 1.228 de delegați cu drept de decizie nu a votat în nume propriu, ci în numele grupului care l-a trimis.

Firește, nu a fost vot universal sau referndum, dar nicăieri nu s-au pus în practică atunci ( în 1918 ) astfel de metode. Votul universal efectiv, în condiții de război și de schimbări violente de regim, era imposibil de realizat, iar acest vot excludea atunci, oricum, femeile.

O altă idee anacronică exprimată în acord cu dreptul internațional de astăzi, și nu cu cel de-acum 100 de ani, este aceea că, la 1918, în Transilvania și Ungaria nu au fost consultate minoritățile.  Mai întâi, trebuie spus că liderii minorităților erau atunci, în mare măsură, ostili unirii, fapt pe care l-au și declarat ritos, prin variate mijloace. Lupta nu era esențialmente socială, ci națională.  Și era o luptă pe viață și pe moarte.  Minoritățile din Transilvania – adică ungurii, secuii și sașii – erau percepute de români drept dominatoare și asupritoare, iar românii erau priviți de aceste “majorități” de odinioară drept “slugi” și “supuși”.Cum să-l întrebi pe cel care îți este stăpân dacă vrea să-ți acorde libertatea ?  Acesta era nivelul la care se gândea atunci  de către masa populației de rând și de către majoritatea elitei.

În al doilea rând, conducătorii români nu i-au putut organiza decât pe români, fiindcă asupra celorlalți nu aveau autoritate și cădere, nu exista în toamna și iarna anului 1918 în Transilvania o organizare de stat viabilă, de care să asculte toți cetățenii și care să-i convoace pe toți cetățenii la vot.

În al treilea rând, comunitățile minoritare transilvane ( sașii, șvabii, țiganii etc. ), cu excepția maghiarilor, s-au pronunțat ulterior, adică  post-factum,  pentru apartenența lor la România, salutând și acceptând noile granițe. Era mai mult o încadrare în noua ordine decât o acceptare sinceră și unanimă a unirii.

În al patrulea rând, maghiarii ( cu secuii ) nu ar fi aprobat în masă oricum, în nicio împrejurare, unirea Transilvaniei ( și a celorlalte teritorii cu majoritate românească ) cu România. Nu au făcut-o niciodată în suta aceasta de ani trecută !

În al cincilea rând, românii reprezentau oricum majoritatea absolută a populației din Transilvania și teritoriile adiacente care s-au unit cu România.  Prin urmare, chiar dacă minoritățile opozante ar fi participat la vot, tot românii urmau să decisă soarta Transilvaniei, așa cum s-a și întâmplat.  Românii erau acea majoritate chemată să decidă soarta provinciei istorice numite Transilvania, în conformitate cu principiul autodeterminării.

 

 

( Va urma )

IOAN-AUREL POP

Sursă foto : Arhivele Naționale ( 1,3 ) / Adevărul ( 2 )

    Print       Email
  • Publicat: acum 6 luni, 1 ianuarie 2018
  • de:
  • Ultima modificare: ianuarie 1, 2018 @ 11:41 am
  • Sub: Cultural, Ştiri locale, Toate articolele
  • Termene si conditii:

    • Raspunderea penala sau civila pentru articolele de pe acest site apartine exclusiv autorilor. In cazul in care cineva se simte lezat, poate trimite un drept la replica care va fi publicat in articolul respectiv.
    • ZiaruldepeNet.ro si administratorii sau reporterii/moderatorii ziarului online nu raspund din punct de vedere juridic pentru continutul comentariilor vizitatorilor.
    • Responsabilitatea pentru comentariile postate revine in totalitate utilizatorului care beneficiaza de serviciul de a putea posta un comentariu.
    • Comentariile cu jigniri sau continut vulgar vor fi sterse, iar utilizatorul nu va mai beneficia de acest serviciu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Please copy the string qFKNTW to the field below:

Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com