Răsfoind Știință și Tehnică din 1970 atenția ne este atrasă de un amplu articol care se referă la creșterea performanțelor avioanelor și a volumului transportului aerian (“din 1958 până în 1968 a crescut de 10 ori”), fapt ce va duce la “suprasaturarea aeroporturilor”.
Soluția ideală pentru ieșirea din acest impas era decolarea / aterizarea pe verticală pentru aparate care “pentru a decola nu mai au nevoie de a accelera prin rulare pe o suprafață terestră. Se economisesc astfel foarte mult timp și oboseală, nemaifiind necesare pistele betonate de mari lungimi”.
Totuși, erau numite și dezavantajele : viteză de zbor relativ redusă ( 200 – 300 km/h ) și consum mare de combustibil. Predicțiile au fost, în general, corecte, transportul aerian clasic nefiind, deocamdată, detronat de avioanele cu decolare / aterizare pe verticală. Acestea continuă să reprezinte o nișă în transportul de persoane.
Semnele de circulație tip hologramă reprezentau, în urmă cu 47 de ani, o idee bine teoretizată, dar inexistentă.
Se vorbea despre “reflectoare care proiectează indicatoare pe 3 căi diferite ale circulației, fiecare holosemn fiind vizibil numai de pe banda respectivă de circulație”. Un inginer american construise un asemenea dispozitiv care proiecta informații în aer fără a avea nevoie de ecran, iar aplicarea inovației era că “vor fi eliminați stâlpii și tabelele de afișaj de pe marginea șoselelor, zăpada nu va mai acoperi literele indicatoarelor rutiere”. Și se mergea cu gândul mai departe : “Dispozitivele teleoptice vor putea fi folosite pentru afișaj în industrie, pe terenurile de aterizare și pentru prezentarea unor opere de artă, pictură și chiar sculptură”.
Indicatoarele rutiere clasice nu au dispărut cu totul, chiar dacă metoda descrisă este folosită în țările dezvoltate. Totuși, cum s-ar mai orienta șoferii dacă, de exemplu, o pană majoră de energie electrică ar întrerupe hologramele ? Încă se caută metode de transport “fără fire” a energiilor…
În România anului 1970 taxiurile erau un lux chiar și în marile orașe, dar asta, evident, nu-i împiedica pe cercetătorii britanici să lucreze la un proiect de taxiuri electrice pe șine.
Era vorba de “cabine de 4 locuri, dirijate automat, care vor circula în tuburi suspendate, cu un diametru de circa 2,1 m., utilizate atât pe suprafața Terrei, cât și în subterane”.
Cabinele urmau să fie alimentate și dirijate prin captatori, de la o linie de curent și erau dotate tot cu cauciucuri.
Specialiștii avansau chiar și un cost al vehiculelor, a gărilor și a șinelor, într-o monedă care astăzi nu mai există : 2,4 milioane mărci germane per kilometru.
Trecerea timpului și descoperirile tehnologice au dus la apariția nu numai a taxiurilor pe șine, ci a trenurilor pe șine, astfel încât saltul în dezvoltare a fost mult mai mare decât previziunile.
TEODOR PUȘCAȘU