Despre arta conviețuirii(3): Nemții! Ehei, nemțiii... - Ziarul de pe Net - Pentru suceveni
Incarcare...
Esti aici:    >  Rubrici  >  Articolul curent

Despre arta conviețuirii(3): Nemții! Ehei, nemțiii…

De    •   Publicat acum 3 săptămâni, 1 octombrie 2017   •   Fara comentarii

SILVIU MĂCRINEANU

-Gata, șefu’! Am ajuns. Ăsta-i Cogealacul.

Glasul răgușit, de fumător înrăit, al șoferului cu fizic de urs, mă scoate din reveria în care mă aruncaseră defilarea monotonă prin fața ochilor a șesului dobrogean, precum și mirosul puternic de motorină, ce domnea în cabina cisternei de 9 tone.

Mă îndrept în scaunul de burete, ce cunoscuse zile mai bune, și mă uit buimac la individul de peste 120 de kg, cu cap porcin, neras de multe zile, cu bască pe cap, și un chiștoc de țigară în colțul gurii. Îmi întorc privirea de la mizeria cruntă din cabină, și încerc să deslușesc ceva prin parbrizul murdar.

Printre lanurile de vie din fața noastră, în vale, un sat mare și întins începea să-și dezvăluie prezența. Case multe, verdeață multă, pomi fructiferi, în sfârșit ceva vădea semne de viață normală în Dobrogea aridă pe care o descopeream, după o săptămână de când mă prezentasem la post, inginer stagiar, la M. Kogălniceanu.

Și pe măsură ce coboram, iar satul se dezvăluia din ce în ce mai mult, ridicându-se parcă dintre viile pline de rod, o săgeată zveltă, mai înaltă decât tot ceea ce o înconjura, îmi agăță privirea. O cruce mică de tablă, cocoțată pe un trup pătrat, aburcat la rândul lui peste altă încăpere pătrată și mai mare, închipuiau ceva ciudat de familiar. Corpul bisericii ce se dezvăluia încet, zvelt și sever în același timp, făcând corp comun cu turnul clopotniței, turn ce găzduia și intrarea, îmi părea atât de cunoscut, atât de acasă. Prin acasă înțelegând Brașovul, unde-mi petrecusem frumoșii ani de studenție, și pe care nu-l părăsisem decât de 3 luni de zile,

-Dar asta, asta… este o biserică nemțească!

-Nemțească, șefu’, ca bine zici.

-Dar de ce este aici, ce caută aici, în Dobrogea?

-Au făcut-o nemții, șefu’. Pe aia din Kogălniceanu n-ai văzut-o?

-Dar când au făcut-o? Și ce nemți?

-Ehe, înainte de război. Nemții care trăiau pe aici, erau sate intregi…

Astfel am intrat în contact pentru prima dată cu urmele unei civilizații, necunoscută pentru mine până atunci, nici măcar din auzite, civilizația germanilor dobrogeni. Intrând în Cogealac am fost uimit să văd o stradă centrală neobișnuit de lată pentru un sat din sudul României, case mari, austere, cu acareturi și fântâni în curte, case situate la stradă, după tipicul satelor de sași ardeleni, atât de familiare mie. Parcă mă întorsesem în urmă cu doi ani, în Bărcut, sat al comunei Șoarș, unde universitatea brașoveană ne trimisese să culegem porumbul de pe câmp, cele câteva familii de bătrâni sași băștinași nemaiputând face lucrul acesta.

-Oare făceau și aici cidru?, m-am întrebat pentru o clipă, copleșit de amintirea cidrului săsesc, înțepător la limbă, cu aromă de neuitat.

În anii care au urmat am văzut urme ale trecerii germanilor prin Dobrogea la tot pasul: biserici, case tipice, sate sistematizate, și – când și când – un nume ciudat al vreunui localnic. Care mie mi se părea de multe ori familiar. Astfel, mecanicul meu de la coloana auto de la Pepsi, mai în vârstă ca mine cu vreo 10 ani, nu înțelegea în nici un chip de ce, când i-am deschis fișa de protecție a muncii la angajare, și l-am întrebat cum îl cheamă, iar el mi-a răspuns Gheorghe Engsningher, am scris liniștit numele direct, corect, fără să-l mai stresez și eu cu clasica întrebare: Cum se scrie?

Am început să strâng sporadic informații despre trecerea germanilor prin Dobrogea, de pe la unul, de pe la altul, multe dintre ele parțial eronate, altele de-a dreptul fantasmagorice. Mare lucru n-am aflat, doar că frumoasele case nemțești, părăsite de aceștia la sfârșitul războiului, au fost atribuite aromânilor veniți din Balcani să colonizeze Cadrilaterul, la promisiunile de mai bine, adesea neonorate, ale politicienilor români. Și care aromâni au fost nevoiți să se mute încă o data cu cățel și purcel, și oi (!),  din Cadrilater în Dobrogea, odată cu restituirea primului către Bulgaria, în 1940.

În M. Kogălniceanu aromânii s-au bucurat de primirea caselor mari, cu acarateturi și grădini, și s-au așezat temeinic. Au folosit biserica nemțească pentru nevoile lor, pentru că Dumnezeu e unul singur, nu? Și și-au purtat oile pe câmpurile din jur, acolo unde altădată tractoarele nemților, celebrele Lanz Bulldog, speriau ciorile cu zgomotele lor puternice. Iar când regimul comunist le-a tras apă în comună, au ajuns la concluzia că nu mai au nevoie de fântânile din curte, începând să arunce gunoiul și dejecțiile de la oi în ele. Când minunea comunistă s-a sfârșit „dupa 3 zile”, ca toate minunile, și au ajuns să aibă apa doar câte 1-2 ore/zi,  dimineața și seara, fântânile și pânza freatică erau deja iremediabil compromise.

Lămuriri mulțumitoare despre istoria germanilor dobrogeni aveam să primesc prin 1999, când a venit vremea să-mi duc pruncul la grădiniță. Venisem din Ardeal cu o idee fixată adânc în minte, aceea că vreau ca viitorul meu copil să învețe temeinic limba germană. Fiind sigur că limba această va fi o șansa în plus pentru el în viață. Și cu speranța că – o dată cu limba – va învăța puțin și din rigoarea și seriozitatea germană, așa cum le cunoscusem eu în Ardeal.

În consecință, în 1999 am devenit membru asociat, cotizant, al Asociației Germanilor Dobrogeni, care recuperase sediul vechii școli evanghelice și-l transformase în centru cultural, unde funcționa și grădinița. Această calitate îmi dădea dreptul să înscriu copilul la Grădinița Germană, ceea ce am și făcut. Au urmat pentru acesta opt ani de școală generală la intensiv-germană, precum și patru ani de liceu, la Mate-Info, intensiv germană. Totul încununat cu obținerea certificatului de vorbitor de limbă germană, calificativ C1. Mărturisesc că la vederea certificatului, și mai ales a timbrului sec cu vulturul german din susul paginii, mi s-a pus un nod in gât.

Spuneam deci că germanii de la Comunitate m-au lămurit cum au ajuns nemții în Dobrogea. În spusele bătrânilor răzbătea o emoție greu înfrânată, când vorbeau despre strămoșii lor care, fapt nemaiîntâlnit, nu veniseră în Dobrogea din Germania, ci din Rusia și Basarabia! Acolo unde îi aduseseră promisiunile țarilor ruși, începând cu celebra Ekaterina. Dar promisiunile sunt făcute pentru a fi uitate, și viața promițătoare la început a coloniștilor s-a deteriorat mult în timp. Așa că au preferat să plece din nou, spre alte orizonturi, alegând să trăiască mai degrabă sub stăpânirea turcului, decât a rusului. Și venind în Dobrogea, în mai multe valuri, pe parcursul a 50 ani, începând de pe la 1840.

Au durat sate, și-au făcut mori, fierării, fabrici de ulei, de bere, și au intrat în tipicul vieții de colonist german, obișnuit să se chivernisească muncind. Interesant este pentru mine că, într-o poză din perioada interbelică a pieții satului Kolelie (Colilia), pe lângă clasicele căruțe cu cai, venite la târg, se văd și două tractoare! În poză se vede și biserica, despre care știm că fusese terminată în 1934.

Deci dacă în 1894 germanii și-au făcut, din donații, prima școală în Constanța, câteva zeci de ani mai târziu lucrau pământul cu tractoarele. Harnic popor.

Din păcate istoria acestor meleaguri nu le-a hărăzit nici măcar un secol de liniște, și începând cu 1939 a început strămutarea lor (umsiedlung ) în Germania. „Heim ins Reich” (Acasă în Reich), lozinca lansată în epocă, a dus la strămutarea a peste 16.000 de germani. Cele câteva mii rămase pe loc aveau să sufere, începând cu 1945, chinurile Siberiei și ale lagărelor sale. Puțini s-au mai intors…

România a pierdut astfel un nucleu grozav de oameni muncitori, corecți, buni cetățeni, orientați permanent spre progres. Care au îmbogățit viața unei provincii noi, cu un superb amestec de neamuri în alcătuirea sa. Dar de fiecare dată când sunt pomeniți, de către români, tătari, aromâni sau lipoveni, în glasul acestora se simte o undă de nețărmurit respect, când spun: Nemții, ehei, nemții…

    Print       Email
  • Publicat: acum 3 săptămâni, 1 octombrie 2017
  • de:
  • Ultima modificare: octombrie 1, 2017 @ 4:13 pm
  • Sub: Rubrici, Ştiri locale, Toate articolele
  • Termene si conditii:

    • Raspunderea penala sau civila pentru articolele de pe acest site apartine exclusiv autorilor. In cazul in care cineva se simte lezat, poate trimite un drept la replica care va fi publicat in articolul respectiv.
    • ZiaruldepeNet.ro si administratorii sau reporterii/moderatorii ziarului online nu raspund din punct de vedere juridic pentru continutul comentariilor vizitatorilor.
    • Responsabilitatea pentru comentariile postate revine in totalitate utilizatorului care beneficiaza de serviciul de a putea posta un comentariu.
    • Comentariile cu jigniri sau continut vulgar vor fi sterse, iar utilizatorul nu va mai beneficia de acest serviciu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Imagine cod de securitate

*

Please copy the string YJgIib to the field below:

Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com