Alba Iulia – cetatea spiralelor de Timp - Ziarul de pe Net
Incarcare...
Esti aici:    >  Cultural  >  Articolul curent

Alba Iulia – cetatea spiralelor de Timp

De    •   Publicat acum 3 luni, 4 septembrie 2017   •   Fara comentarii

Alba Iulia te întâmpină cu un peisaj pierdut în timpurile unei generaţii crescute în imn muncitoresc. Forfota vehicolelor întăreşte senzaţia. Traficul îţi induce concluzia cum că nimeni nu s-a gândit vreodată că populaţia va fi posesoare de maşini şi va renunţa foarte lesne la transportul în comun. Parapeţii de beton şi conductele ruginite de pe marginea şoselei aduc aminte celor născuţi în altă epocă – numită cândva „de aur” – de dubla stare în care au trăit: „viitorul luminos” clamat de autorităţi şi bezna ideologică în care eram împinşi.

Un drum de centură nu prea are nimic pitoresc. E o regulă pe care am remarcat-o în mai toate din călătoriile mele, dar miezul citadelei îţi poate dezvălui adevărate surprize. Aşa am găsit şi în Alba Iulia când am „descălecat” în centrul oraşului. Câteva clădiri vechi, de mahala, te năpădesc cu parfumul specific. Ţigla roşie, pereţii scorojiţi cu bucăţi de tencuială dizlocată aduc parfumul epocii interbelice în prezentul nostru. Da, al nostru, pentru că aici pare că timpul are mai multe dimensiuni, în funcţie de distanţa faţă de centru, ca într-o distribuire spiralată, plecând de la ancestral, către prezentul fad al periferiei.

Aşadar, ne întoarcem în timp zărind uliţele mahalalei de altă dată. Clădiri vechi, unele refăcute cu o preocupare evidentă pentru conservarea trecutului, altele păstrând doar aparenţa. Intrevin şi „ruperi” dictate de modernism, în care marmura, sticla, plasticul pozează dintr-o nouă eră, uneori cu succes, alteori căzute în propria aroganţă. Dar totuşi clădirile unor instituţii impun prin stil. Judecătoria, Poliţia devin repere arhitectonice în jurul cărora gravitează clădiri de eleganţă compatibilă, tot de un interbelic elegant. Apoi, parcuri, statui – multe statui – fiecare în armonie perfectă cu mediul. Un parc din faţa Casei de Cultură a Studenţilor adună poeţi, muzicieni şi scriitori sub umbra copacilor, fiecare privind din epoca lor, prin ochii de bronz, pe trecătorii indiferenţi şi pe bătrânii odihindu-se pe bănci.

Căutăm cu privirea turnuri, ziduri, indicii care să ne ducă în vechea cetate, dar ţiglele roşii de pe acoperişul caselor o fac de nezărit. Decidem să urcăm, fără a apela la vreo hartă sau altă sursă de informare. Mergem instinctiv înspre soarele aflat acum la apus. Alte uliţe şi case vechi ne fac reverenţe. Într-un târziu, zărim zidul roşiatec al cetăţii în capătul unei străzi, iar paşii ne sunt aspiraţi către poarta de intrare – a nu-ştiu-câta din cele şase – şi intrăm în zona şanţurilor. Măreţia zidurilor e impresionantă, iar roşiatecul cărămizilor e accentuat de razele sângerii ale soarelui. Am păşit într-un alt Timp…

Pot spune cu deosebită satisfacţie că „Şanţurile” – aşa le spun localnicii construcţiilor fortificate, unde, unei prime centuri de ziduri întărite cu pământ, îi urmează o alta, iar pe alocuri, o a treia – şi-au găsit o nouă funcţionalitate, modernă, comutată în timpul contemporan prin utilitate. Înguste alei din granit, de nuanţe diferite, cu o evidentă marcă a Timpului prezent, despică gazonul de un verde crud, în trasee pietonale, pe de o parte, şi biciclete, pe de altă parte. Un loc de plimbare inedit, dar în aceeaşi măsură şi de practicare a unui sport de întreţinere.

„Şanţurile” sunt un univers aparte în construcţia cetăţii. Au viaţa lor actuală. Locul de promenadă perfect pentru cetăţeni. Restaurantele, barurile sunt deschise până seara târziu, iar locul devinde animat precum faleza litoralului. Are strălucirea lui. Până şi peştii exotici, aflaţi în canalele special construite prin captarea unor izvoare, aduc o altă dimensiune acestei străluciri.

 

 

Toate acestea îşi pierd din însemnătate când păşeşti în interiorul cetăţii. Un alt loc de promenadă, la alte dimensiuni şi la cotele Timpului său. Un univers pentru care Cetatea Alba Iulia îşi multiplică strălucirea. Istoria năvăleşte peste tine şi abia de aici simţi conexiunea cu ancestralul. Alba Carolina, castru roman, devine cea mai mare cetate medievală din sud-estul Europei. Stăpânită de austrieci, devine loc de supliciu pentru Horia, Cloşca şi Crişan, dar şi cetatea unirii Neamului Românesc. O primă unire încercată de Mihai Viteazul – a cărui statuie ecvestră străjuieşte aleea principală (Via Principalis) – dar finalizată sub sceptrul Regelui Ferdinand. Toate acestea sunt dezvăluite într-o formulă succintă în Sala Unirii, iar într-un format detaliat, la Muzeul de Istorie. Mai poţi zări urmele acestor treceri şi în tot ceea ce te înconjoară. O istorie din planuri paralele din Timpi diferiţi converg pe aceleaşi alei.

Urme ale castrului roman se văd încă de la intrare, portaluri împodobite cu statui, siluete de nimfe şi zei, amintesc de stăpânii de odinioară. Alte statui sunt prezentate publicului după ce au fost dezbrăcate de pătura de pământ în care s-au adăpostit de milenii, străjuiesc intrarea în Muzeul „Principia”, dedicat perioadei romane. Înăuntru, eşti invitat la contemplarea începuturilor. Afară, în alt loc, alte statui – de data aceasta oameni politici – străjuiesc Sala Unirii, un muzeu dedicat înfăptuirii Marii Uniri, clădire ce înfruntă privirea Muzeului de Istorie, ambele atent cercetate de  ochii (lor) de bronz. Alte statui, cu rol ornamental, de agrement, destramă atmosfera de sobrietate a întregului complex arhitectonic. Soldaţi în costume imperiale, oameni din protipendada societăţii moderne, nişte frumoşi anonimi îngheţaţi în metal şi aşezaţi ici-acolo în piaţa civică într-o aparentă dezordine, aduc aminte de timpurile frumoase ale unei societăţi în plină armonie şi etapă de consolidare a unei societăţi peste care Timpul şi-a încercat stigmatul uitării, dar, iată, cineva s-a încăpăţânat, astfel, să-i reziste.

 

 

Şi totuşi Timpul îşi exersează pulsaţiile în miezul zilei, când, în haine de epocă, soldaţii imperiali execută un ritual, atât în formulă ecvestră, cât şi terestră, de schimbare a gărzii. În ritmul tobelor se defilează pe Via Principalis, iar în curtea Hotelului „Corint” se înalţă din nou steagul. Domniţele, în haine de epocă, sunt impresionate. La fel şi cele în blugi…

 

 

Peste toate acestea se consolidează tăcerea… ce capătă accente în incinta celor două catedrale. Cea ortodoxă, în care Ferdinand a fost încoronat ca rege al României Mari se bucură de mirajul verdelui crud al gazonului din incintă. Cea catolică îşi scurge lumina printre bolţile gotice scăpate prin ferestrele altarelor. Chiar şi orga rămâne mută păstrând pioasă amintirea celor înveliţi în marmura funerară dintre ziduri…

Timpul desenează pamblici la Alba Iulia şi le risipeşte în straturi suprapuse asemenea unui portativ în care notele sunt secvenţe de istorie adunate într-un imn pe care doar aici îl poţi asculta prin vocea României Mari… Ritmul? E în bătăi de inimă!…

 

 

 

 

GABRIEL TODICĂ

 

 

 

    Print       Email
  • Publicat: acum 3 luni, 4 septembrie 2017
  • de:
  • Ultima modificare: septembrie 4, 2017 @ 7:28 pm
  • Sub: Cultural, Ştiri locale, Toate articolele
  • Termene si conditii:

    • Raspunderea penala sau civila pentru articolele de pe acest site apartine exclusiv autorilor. In cazul in care cineva se simte lezat, poate trimite un drept la replica care va fi publicat in articolul respectiv.
    • ZiaruldepeNet.ro si administratorii sau reporterii/moderatorii ziarului online nu raspund din punct de vedere juridic pentru continutul comentariilor vizitatorilor.
    • Responsabilitatea pentru comentariile postate revine in totalitate utilizatorului care beneficiaza de serviciul de a putea posta un comentariu.
    • Comentariile cu jigniri sau continut vulgar vor fi sterse, iar utilizatorul nu va mai beneficia de acest serviciu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Please copy the string paZAeQ to the field below:

Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com