Pelerin în Ţara Dacilor - Ziarul de pe Net - Pentru suceveni
Incarcare...
Esti aici:    >  Cultural  >  Articolul curent

Pelerin în Ţara Dacilor

De    •   Publicat acum 3 săptămâni, 28 august 2017   •   Fara comentarii

= Regia =

            Nu ştiu încă dacă faimoasa comoară a dacilor este aurul abundent de care dispuneau sau însăşi pământul pe care-l păstoreau, dar gândul mă face să cred că cea de-a doua opţiune este şi cea mai plauzibilă. Se tot aud voci de istorici care afirmau că dacii exportau în Europa mierea de albine (pe atunci nu se inventase zahărul, venit din Lumea Nouă la o distanţă de un mileniu şi jumătate) şi produsele lactate de provenienţă ovină. Dacă e aşa, este de la sine înţeles că bogaţi deveneau şi fără să sape adânc în măruntaiele pământului. Cred că aurul era mai degrabă un element de podoabă decât unul de trezorerie. Şi dacă regii daci nu moşteaneau şi nu transmiteau din tată în fiu tronul, pot crede că şeful statului era ales numai în urma unor virtuţi pe care democraţia de azi ar fi suprem de invidioasă. (Mă mai întreb dacă nu cumva conceptul de democraţie s-a născut tot aici, mai devreme decât cel elen). Cert este că dacii erau un popor aparte, respectat de întreaga lume antică, iar bogăţia sa spirituală era principala virtute.

Celebra ospitalitate românească, invocată de fiecare dată când un străin ne calcă ţara, este recunoscută ca fiind de origine dacă, aşa că am crezut de cuviinţă să cred că strămoşii noştri nu puneau prea mare preţ pe bogăţiile lumeşti. De ce un asemenea ataşament pentru nişte pietre colorate? Şi totuşi sclipiciul lor instigă şi lăcomeşte. Poate şi printre daci au fost asemenea oameni şi poate că tocmai o ieşire din matricea spirituală tradiţională a dus la decăderea sa.

 

 

 

Drumul către Sarmisegetusa Regia este un dans într-un peisaj paradisiac. Cuvintele sunt prea neajutorate pentru a concepe starea de spirit care ţi se strecoară în pulsaţiile inimii, iar timpul este de o statornicie incredibilă. Localităţile se succed în rafale, iar concentrarea privirii pe indicatoarele rutiere care ne conduc către capitala Daciei e pulverizată de peisajul idilic. De la o localitate la alta traversăm câteva coline despădurite. Păşuni scăpate în galben de iarba dată în rod, asemenea grâului, sunt despicate pe alocuri de verdele crud al arbuştilor ce ţin piept căldurii. În zare, sub albastrul inocent, piramide verzi anunţă apropierea de templul sacru. Din vârv de colină se văd poalele munţilor îmbrăcaţi în păduri de foiase, iar Timpul, scăpat puţin din încremenire, ne duce la poalele lor. Urmează un slalom de câţiva zeci de kilometri printr-o pădure ancestrală. N-ai fi crezut niciodată că aici mai sunt aşezări omeneşti, dar cu o încăpăţânare specific umană apar câteva case aglomerate la şosea, cu pretenţia de constituire a unui sat.

Într-un final, şoseaua ajunge într-un punct terminus, iar parcarea, construită ca un pod peste un gălăgios pârâu te invită la popas. Doar un indicator răzvrătit te anunţă că drumul către cetate nu s-a terminat. Urmează un urcuş de câteva sute de metri pe care turistul este invitat să-l încerce la pas. Se intră în pădure iar „pardoseala” din pietre de granit pune la muncă glezna mult prea odihnită. Poarta cetăţii răsare direct în luminiş, dar totul aici e presărat doar cu urme: urme de porţi, urme de ziduri, urme de temple. De fapt, cea mai impresionantă parte este Sanctuarul Dacic în care „urmele” desenează figuri geometrice din ce în ce mai compuse. Panouri cu explicaţii bilingve aduc turistului câte o risipire din noianul de nedumeriri. Dar peste toate astea peisajul rămâne infinit de sacru. Pietrele sanctuarului, urme de temple ortogonale susţinute cândva de coloane la care acum li se văd doar urmele bazelor circuale stălucesc în lumina soarelui de vară. Structura bazaltului oferă variaţii de gri, de la cel mai închis în zona umbroasă, către alb în zona mângâiată de soare. O altă încremenire a timpului, susţinută de liniştea absolută, te obligă să-ţi şopteşti întrebările cele mai vehemente. Celelalte rămân mute precum întreaga natură.

 

 

Încă de la intrarea în cetate luciul pământului mă intrigă. Am sentimentul că păşesc pe cioburi de sticlă. Şi totuşi nu-i… Mă aplec şi deslipesc din argila pământului pietre cu aspect de nestemată. Nu mă pricep la geologie, dar îmi dau seama că aşa este toată structura solului: o imensă nestemată lucind în soare de parcă Pământul Sacru al Dacilor este pavat cu pietre preţioase. Frumos gând nemărturisit… Dar e oare o întâmplare? Şi până la urmă, nu-i aşa?

Nu ştiu ce-i mai sacru în Sarmisegetusa Regia, Sanctuarul sau Natura? Poate şi Una, şi Alta – Amândouă… Întreaga Dacie!?…

 

 

 

 

GABRIEL TODICĂ

    Print       Email
  • Publicat: acum 3 săptămâni, 28 august 2017
  • de:
  • Ultima modificare: august 28, 2017 @ 8:28 pm
  • Sub: Cultural, Ştiri locale, Toate articolele
  • Termene si conditii:

    • Raspunderea penala sau civila pentru articolele de pe acest site apartine exclusiv autorilor. In cazul in care cineva se simte lezat, poate trimite un drept la replica care va fi publicat in articolul respectiv.
    • ZiaruldepeNet.ro si administratorii sau reporterii/moderatorii ziarului online nu raspund din punct de vedere juridic pentru continutul comentariilor vizitatorilor.
    • Responsabilitatea pentru comentariile postate revine in totalitate utilizatorului care beneficiaza de serviciul de a putea posta un comentariu.
    • Comentariile cu jigniri sau continut vulgar vor fi sterse, iar utilizatorul nu va mai beneficia de acest serviciu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Imagine cod de securitate

*

Please copy the string eqFnQJ to the field below:

Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com