Filmul săptămânii, văzut de noi (12): „Jaf cu stil” – Going in Style (2017) - Ziarul de pe Net - Pentru suceveni
Incarcare...
Esti aici:    >  Cultural  >  Articolul curent

Filmul săptămânii, văzut de noi (12): „Jaf cu stil” – Going in Style (2017)

De    •   Publicat acum 1 lună, 16 aprilie 2017   •   Fara comentarii

„Jaf cu stil” – Going in Style (2017)

 

La început a fost filmul cu acelaşi nume din anul 1979, Going in Style, tradus la noi „Spargerea”. Scris de Edward Cannon şi de Martin Brest, şi regizat de ultimul, care a semnat, printre altele, şi ”Parfum de femeie”, ”Gigli” sau ”Întâlnire cu Joe Black”, acesta a fost nominalizat la Leul de Aur, iar trioul interpreţilor principali a primit premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de la Veneţia.

 

Dacă n-aţi văzut originalul, cu dimensiunea lui între timp pierdută – profunzimea, acest remake din 2017, tradus neinspirat, ”Jaf cu stil” (la fel cu acel Cool Money din 2005­), a cărui premieră în România a fost la 14 aprilie, este exact ce vă lipseşte pentru o ”ieşeală” reuşită: o întâlnire emoţionantă şi amuzantă cu cea de-a şaptea artă şi cu câţiva slujitori importanţi ai ei, laureaţi ai premiului Oscar, astăzi octogenari: Michael Caine, Morgan Freeman şi Alan Arkin. Lor li se adaugă câţiva actori nominalizaţi la prestigiosul trofeu şi la fel de cunoscuţi, Ann-Margret (Annie) şi Matt Dillon (Hamer), dar şi unii al căror profesionalism nu lasă loc îndoielilor, puşi să evolueze în roluri care ne descreţesc… serios: Christopher Lloyd (Milton), John Ortiz (Jesus), Peter Serafinowicz (Murphy).

 

Să ni-i reamintim pe îndelete, pentru că acesta este, de fapt, şi motivul noii ecranizări a producţiei turnate mai demult, de a pune împreună, nu doar pentru nostalgici, aceste glorii care nu s-au predat, pentru ca acea chimie dintre ele să aducă restul, într-o dramă realistă profundă, cu elemente de umor, adusă din condei spre un happy-end imoral, de către Theodore Melfi, după scenariul aparţinând, vezi mai sus, lui Edward Cannon.

 

Michael Caine, aşadar, la 84 de ani, îl joacă pe Joe, „creierul” operaţiunii puse la cale de cei trei pensionari înghesuiţi de facturi şi de probleme personale. L-am putut revedea, de curând, în „Tinereţe” – Youth (2015), al lui Paolo Sorrentino, alături de alţi monştri sacri, Harvey Keitel şi Jane Fonda, mimându-şi doar, nu arătându-şi, ca acum, vârsta. Înnobilat de regina Angliei la rang de cavaler, ceea ce-i dă dreptul la folosirea apelativului de „Sir” înaintea prenumelui real, actorul britanic a avut o copilărie chinuită, şi doar la vârsta deplinei maturităţi a ajuns să se bucure de roadele talentului şi ale muncii sale tenace, primind Oscarul în două rânduri, pentru cel mai bun actor secundar, în 1986 – pentru rolul din „Hannah şi surorile ei” şi în 2000 – pentru cel din ”Legea Pământului” – The Cider House Rules.

 

Despre Morgan Freeman (80 de ani, anul ăsta), interpretul lui Willie, se ştie unde-şi ţine Oscarul: în dulapul pregătit din timp, din anul 1998, de un bun prieten, special pentru premiul la care se aştepta încă de atunci. Pe uşa lui, a ataşat o plăcuţă, inscripţionată cu textul: „Nu parcaţi! Rezervat pentru Oscar.” E vorba de trofeul câştigat în 2005, pentru un rol secundar, cu „O fată de milioane” – Million Dollar Baby, după ce mai primise răsplata a trei nominalizări, pentru „Strada” – Street Smart (1987), „Şoferul Doamnei Daisy” (1989) şi „Închisoarea îngerilor” (1994).

 

Alan Arkin (83 de ani), îl interpretează pe Albert. El a primit Oscarul în anul 2007, pentru rolul bunicului cu slăbiciune pentru droguri, slobod la gură, dar afectuos, din „Fiecare se crede normal” – Little Miss Sunshine. A fost nominalizat chiar la prima apariţie pe marile ecrane, cea din „Vin ruşii, vin ruşii!” (1966), pentru cel mai bun actor în rol principal, ca şi pentru creaţia actoricească din The Heart Is a Lonely Hunter (1998).

 

Cei trei se concentrează asupra jafului unei bănci, care este – călcând prima poruncă a spărgătorilor, din cele propovăduite de „consultantul” în materie, Jesus (John Ortiz) – chiar cea

de la care ei îşi ridică pensiile, puse sub semnul întrebării de aranjamentele unei corporaţii la care au

lucrat. Joe e cel ce vine cu ideea care-i scoate şi pe ceilalţi din banal şi din precaritate, turnând entuziasm în existenţa lor anostă. Deşi sătui să dea vântul cu var şi să tragă barca pe uscat, înghesuiţi de facturi sau de probleme de familie şi de sănătate, ceilalţi acceptă cu greu propunerea „infractorului” Joe, prilej de înghionteli morocănoase, dar nu fără haz, între protagonişti.

 

O partitură consistentă îi revine actriţei suedezo-americane, ajunse la 76 de ani, Ann-Margret, devenită celebră pentru rolurilor jucate în ”Bye Bye Birdie” şi „Dragoste la Las Vegas”, în urma cărora s-a ales cu supranumele de felină-sexy şi cu renumele de mare pasiune, din anii 1963-1964, a lui Elvis, ce i-a păstrat şi peste ani o prietenie sinceră. Ann-Margret a primit două nominalizări la Oscar, pentru ”Cunoaştere carnală”, în 1972, şi pentru ”Tommy”, în 1986. O actriţă cu o carieră împlinită, pentru care propriul ei gând, „Vârsta este o progresie naturală împotriva căreia nu ar trebui să lupţi” este doar un fel de a vorbi. Fiindcă, dincolo de prezenţa (deosebit de – aş zice) agreabilă din această ”dramedie”, fiecare zâmbet al ei mi-a creat emoţii în legătură cu integritatea pielii de deasupra buzelor, ameninţată la întinderi repetate – deşi citisem pe undeva că intervenţiile de reconstrucţie facială le făcuse la nivelul pomeţilor şi al nasului.

 

Un alt nominalizat la Oscar, pentru ”Poveşti din L. A.” – Crash (2004), Matt Dillon îl interpretează pe „copoiul” Hamer. Iar Peter Serafinowicz e de tot hazul, sper că voluntar, în rolul lui Murphy, ginerele denaturat al lui Joe, prins până peste urechi în consumul şi comerţul de droguri – ceea ce-l face foarte potrivit pentru a le recomanda celor trei rebeli „consultantul” potrivit, din lumea interlopă. În rolul acestuia, cum altfel, oglindind marea dragoste a americanilor, căpătată în ultima vreme, pentru hispanicii care-i copleşesc ca număr, a fost distribuit, cum am amintit, un specialist în roluri negative, portorican, din soiul celor cărora li se rezervă roluri de gangster.

 

Ei bine, toţi aceştia, şi încă mulţi alţii, în cap cu regizorul Zach Braff, cunoscut pentru cele două filme anterioare, tot cu impasuri existenţiale, Garden State (2004) şi ”Rolul vieţii mele” (2014), au creat un portret mişcător al bătrâneţii, de un amuzament duios, pentru cei care, cu înţeleptul, îşi aduc aminte, când sunt tineri, că vor fi şi ei, odată, bătrâni.

 

Un film în timpul căruia cinefilul nu-şi pierde zâmbetul, poate înţelegător sau nostalgic uneori, de-a lungul celor 96 de minute, decât pentru a hohoti.

 

 

Rubrică realizată de

Todirel CĂLUGĂRIȚA

todirel@ziaruldepenet.ro

todirel_calugarita@yahoo.com

    Print       Email
  • Publicat: acum 1 lună, 16 aprilie 2017
  • de:
  • Ultima modificare: aprilie 16, 2017 @ 10:59 pm
  • Sub: Cultural, Ştiri locale, Toate articolele
  • Termene si conditii:

    • Raspunderea penala sau civila pentru articolele de pe acest site apartine exclusiv autorilor. In cazul in care cineva se simte lezat, poate trimite un drept la replica care va fi publicat in articolul respectiv.
    • ZiaruldepeNet.ro si administratorii sau reporterii/moderatorii ziarului online nu raspund din punct de vedere juridic pentru continutul comentariilor vizitatorilor.
    • Responsabilitatea pentru comentariile postate revine in totalitate utilizatorului care beneficiaza de serviciul de a putea posta un comentariu.
    • Comentariile cu jigniri sau continut vulgar vor fi sterse, iar utilizatorul nu va mai beneficia de acest serviciu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Imagine cod de securitate

*

Please copy the string Af34zN to the field below:

Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com