Filmul săptămânii, văzut de noi (8): „Silence: Puterea credinței” - Ziarul de pe Net - Pentru suceveni
Incarcare...
Esti aici:    >  Cultural  >  Articolul curent

Filmul săptămânii, văzut de noi (8): „Silence: Puterea credinței”

De    •   Publicat acum 3 luni, 20 martie 2017   •   Fara comentarii

 

Silence: Puterea credinței” – Silence (2016)

 

 

Întâlnirea, mijlocită de o carte, dintre un scriitor japonez convertit la catolicism din copilărie și un regizor care a renunțat să fie preot catolic, în favoarea Școlii de Film, a dus la crearea acestui film de artă, numit “Silence: Puterea credinței” – Silence (2016). Un film cu scene grandioase, pe alocuri, dar nu o capodoperă (dacă e să nu-i iertăm momentele de plictiseală), notat de IMDB cu 7,4, de Cinemagia cu 7,6, cu un rating actual de 84% tomatometru și 71% scor de audiență la Rotten Tomatoes și cu un metascor de 79 pe site-ul Metacritic. De văzut, prin urmare, pentru că e dintre acelea ce te pot lăsa pe gânduri, dacă nu i-ai dat ocazia vieții să o facă până acum!

Fiindcă eram curios să aflu ce mai „scorsese” Martin, după producțiile de tinerețe („Crimele din Mica Italie” –  1973, „Alice nu mai locuiește aici” –  1974, „Șoferul de taxi” – 1976), după cele despre mafie („Băieți buni” – 1990, „Casino” – 1995, „Cârtița” – 2006 – pentru care a și primit Oscarul, în 2007) sau după cele în care caută răspunsuri la întrebări fundamentale („Ultima ispită a lui Iisus” – 1988, după Kazantzakis și „Kundun” – 1997, despre viața și problemele celui de-al paisprezecelea Dalai Lama al Tibetului), am urmărit cu interes filmul a cărui premieră a fost la Vatican, în prezența a 400 de preoți – un studiu cinematografic îndelung elaborat, având drept pretext martirajul unor călugări portughezi iezuiți, aflați într-o misiune de evanghelizare,  în comunități izolate din Japonia secolului al XVII-lea.

Despre această creație a sa, ultima de până acum, în ordinea aparițiilor, Martin Scorsese crede că „deschide un dialog, fără a căuta neapărat răspunsul, ci pentru a arăta că spiritualitatea este o parte integrantă a omului”. Când pleci la drum cu un astfel de crez în bagaj, e clar că nu o faci pentru bani și nici pentru a plăcea publicului larg. Ci doar pentru că a venit momentul să dai glas, prin tine, umanității transcendente și să-ți exprimi cu onestitate neliniștile.

Scorsese a așteptat mai mult de douăzeci de ani acest moment. Se crede că ar fi conceput Silence în 1990, în timp ce era la filmări în Japonia, unde interpreta rolul lui Van Gogh în „Visele” – Dreams, creația lui Akira Kurosawa. În 2009, a anunțat că turnarea începe în Noua Zeelandă. Dar a fost nevoie de mai mult timp și încă, de stăruință, pentru a se asigura banii producției. În august 2012, regizorul a fost urmărit în justiție, pentru că o societate intenționa să-și scoată anumite cheltuieli de compensare, cauzate de amânarea proiectului de cursă lungă. Care a prins contur abia după filmările din Taiwan, drama istorică prezentată inițial la Vatican având premiera pe ecranele din România la data de 17 martie 2017.

Dar totul a început la sfârșitul anilor 1980, când arhiepiscopul de New York i-a oferit regizorului, provenit dintr-o familie catolică originară din Sicilia, versiunea în limba engleză a unei cărți. De la acesta a plecat cel mai bun scenariu adaptat (Premiul National Board of Review Awards, 2016) către imaginile, nominalizate la Oscarul din 2017, ale unui film ce gravitează în jurul lipsei răspunsului divin în fața suferinței umane (sau poate că, tocmai, suferința divinității în sufletul fiecărui spectator sensibil, acesta este răspunsul mult-căutat!).

E vorba de romanul din 1966, ecranizat deja în 1971 de Masahiro Shinoda, al scriitorului nipon Shusaku Endo, apărut și la noi, în colecția “Biblioteca Polirom”, „O operă remarcabilă: sumbră, delicată și uluitor de empatică.” (John Updike, în The New Yorker).

În Japonia secolului al XVII-lea, în timpul shogunatului Tokugawa, preoții portughezi Rodrigues (excelent interpretat de unul dintre tinerii actori de urmărit – ia să-l notez! – Andrew Garfield, pe care cinefilul căruia nu-I scapă nimic îl va fi admirat în “Leii mor pentru miei”, “Uimitorul Om-Păianjen” sau “Rețeaua de socializare”) și Garupe (cu Adam Driver în rolul său) sunt trimiși să verifice zvonurile despre apostazia (trecerea la budism) a mentorului lor, Ferreira (Liam Neeson, într-un rol complex), unul dintre cei mai de seamă membri ai misiunii iezuite.  Ei desco­peră, în insulele din Țara Soarelui Răsare, mai multe comunități clandestine de creștini – care-și ziceau kirishitani (de la cuvântul, adus de portughezi, Christao). Cum creștinii, tolerați  în secolul anterior, erau persecutați, la ordinele bătrânului samurai, “inchizitorul” (un apropo neprietenos la excesele recunoscute ale Bisericii Catolice) Inoue, o prezență insolită, într-o interpretare memorabilă a lui Issei Ogata, ce m-a dus cu gândul la rolurile de altădată ale lui Colea Răutu sau, paradoxal, mai pe-aproape, la un general tragi-comic numit “nea Puiu”, asistăm, cu inima strânsă, alături de Rodrigues (mai cu seamă), la martiriul unora dintre ei, puși să-și renege public credința, prin torturi, dintre care cea prin metoda “mizuharitsuke” (încă un cuvânt cu care n-avem ce face!), a crucificării în fața valurilor mării.

Poate că așa s-a putut naște îndoiala în privința convertirii japonezilor, prezentând misionarilor suferința semenilor, în toată grozăvia ei. La fel de nocive s-au dovedit a fi și sofismele unuia dintre instrumentele lui Inoue – interpretul, jucat cu farmec de actorul Tadanobu Asano, deși mai potrivit mi s-ar fi părut, în acest rol, eternul parlamentar Niculicea (nici aicea nu scăpăm de ei!).  Cert e că îndoiala a început să roadă și a produs, formulate explicit sau deduse de spectator, întrebări de felul: Dacă e dreptul tău să crezi în ceva, crezi că poți impune și altora credința ta? Cel ce renunță formal, în public, sub tortură, la credința sa se mai poate considera credincios, în forul său intim? Dacă ți-ai abjurat credința pentru a-i salva pe alții de tortură îl mai poți privi în ochi pe cel ce n-a făcut-o?

Întrebări care nu-i preocupă în mod deosebit pe japonezi, care au realizat sincretismul, în viața de zi cu zi, între principalele două religii tradiționale, șintoismul și budismul, în timp ce mai puțin de 1% dintre ei se declară creștini. Dar pe care, iată, drama istorică Silence: Puterea credinței ni le lasă și pentru alte contexte istorice.

 

 

Rubrică realizată de

Todirel CĂLUGĂRIȚA

todirel@ziaruldepenet.ro

todirel_calugarita@yahoo.com

    Print       Email
  • Publicat: acum 3 luni, 20 martie 2017
  • de:
  • Ultima modificare: martie 20, 2017 @ 6:52 pm
  • Sub: Cultural, Ştiri locale, Toate articolele
  • Termene si conditii:

    • Raspunderea penala sau civila pentru articolele de pe acest site apartine exclusiv autorilor. In cazul in care cineva se simte lezat, poate trimite un drept la replica care va fi publicat in articolul respectiv.
    • ZiaruldepeNet.ro si administratorii sau reporterii/moderatorii ziarului online nu raspund din punct de vedere juridic pentru continutul comentariilor vizitatorilor.
    • Responsabilitatea pentru comentariile postate revine in totalitate utilizatorului care beneficiaza de serviciul de a putea posta un comentariu.
    • Comentariile cu jigniri sau continut vulgar vor fi sterse, iar utilizatorul nu va mai beneficia de acest serviciu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Imagine cod de securitate

*

Please copy the string uIidsF to the field below:

Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com