Stimabilu' - Ziarul de pe Net
Incarcare...
Esti aici:    >  Cultural  >  Articolul curent

Stimabilu’

De    •   Publicat acum 3 ani, 2 noiembrie 2016   •   4 comentarii

i-on
Femeia rămase cu privirile triste, pironite peste gardul vecinului, parcă aşteptându-l pe acesta să apară de după colţul casei dărăpănate. În fiecare dimineaţă privea teiul uriaş. Teiul o privea şi el trist cu mai mulţi ochi care fuseseră până mai ieri ramuri puternice. Acum era ciunţit şi parcă îşi dorea să moară ca şi stăpânul său, care se prăpădise de vreo două luni. O năpădiră amintiri…
– Ce faceţi, staţi la soare? Culcată pe malul Milcovului, aproape toropită de soare, a deschis ochii şi privind la omul care se oprise lângă ei, l-a privit curioasă. Acesta purta o bicicletă de coarne şi continua să vorbească cu ea, deşi privea în sensul opus, chinuit, timorat probabil de femeia care stătea la plajă alături de soţul ei şi cei doi copilaşi.
– Tu ce faci, Ioane? Vii de la servici? Lasă bicicleta jos şi mai stai cu noi de vorbă, i-a sugerat, dar s-a lovit de răspunsul aiurit al omului:
– Daaa, …ei, mama sfântului…că voi aveţi timp…ăăă ă.. ce să stau, hai că plec…că am treburi pe acasă…mama sfântului, că n-am timp de pierdut, aaa mă duc, ăăă, hai că plec….îi răspunse bolborosind bărbatul şi aproape că o luă la fugă, lăsându-i nedumeriţi, pe cei doi soţi.
Când se întoarseră de la Milcov, Stimabilu’ stătea în ceardac, adăstând fără noimă, fără să privească spre ei, de parcă nu-i vedea, deşi încercau de fiecare dată să încropească un dialog cu acesta, rezultatul era nul. Parcă vinovat de ceva îşi ascundea privirile şi nu-i privea în faţă, parcă ascunzând ceva, ceva numai de el ştiut.
Abia se mutaseră de vreo câteva luni aici în casa de la ţară, făcută în curtea socrului ei, Costică, dascăl la biserica din sat, om trecut de şaptezeci de ani, gospodar şi foarte credincios. Soţul ei, purta numele tatălui şi adeseori povesteau despre el. Nea Costică, aşa-i spuneau sătenii, fusese un om foarte serios în relaţiile cu cei din jur, nefiind duşmănos, dar având o barieră între el şi vecini. Niciodată nu mergea la birt, dar nici nu stătea la taclale cu satul. În curtea lui nu intra oricine, ci doar popa, primarul şi şeful de post. Aşa îşi câştigase respectul oamenilor din sat.
Lenuţa l-a îndrăgit repede şi pe el şi pe soacră-sa. Nici nu-i consideram socri, ci părinţi, deoarece ea îşi pierduse mama din fragedă pruncie şi putea cu uşurinţă s-o numească aşa, datorită bunătăţii ei. Parcă o revede şi acum, o femeie cu ochii de un albastru uşor tulbure, adusă de spate, cu mâinile tremurătoare şi privire fixă din pricina unui Parkinson, cum venea la ei, prin spatele casei şi ciocănea uşurel, sfioasă oarecum în uşa de la intrare, ascunzând mereu câte ceva bun în mâini.. De fiecare dată încerca să-i spună:
– Mamă, te rog nu mai bate la uşă, doar ştii că sunt singură acasă doar cu copiii şi nu mă deranjezi, dar bătrâna ştia ea ce ştia şi nu voia să deranjeze deloc.
– Ei mamă, lasă că aşa trebuie, că poate dormi, că ai copil mic şi nu vreau să te scol eu, spunea soacra şi continua:
– Iaca am tăiet un cucoş şi v-am adus şi vouă câteva bucăţi de carne, să mâncaţi sănătoşi. Băietu’ ce face? Doarme bine? Pe fete le mai văd prin curte toată ziulica şi mai vorbesc cu ele…hai te hodineşte şi tu cât doarme cel mic, că eu plec la ale mele. Abia apuca să-i mulţumească şi se strecura afară la fel de discret precum venise.
Socrul ei o fascinase dela prima întâlnire. Rar vezi aşa persoană dotată cu înţelepciune şi mult bun simţ. Îl admira pentru setea lui de cunoaştere. În fiecare zi la amiază, stătea în cerdacul casei cu câteva ziare în faţă pe care le citea cu nesaţ. O dată pe săptămână pleca la oraş după cumpărături. Când se întorcea, abia ducea cele două sacoşe pline ochi. Se oprea la poartă şi striga:
-Pâslăriţooo… Simionaaa…, hai la tati moş că v-am adus ceva bun. Micuţele alergau spre el voioase şi primeau darurile cu care le încărca braţele.Era un om extrem de credincios şi serios în tot ce făcea. Duminica dimineaţă îl auzea cum i se adresa soacră-si:
-Ei, dumneata Polixenie mi-ai pregătit hainele? Hai mai repede că nu vreau să întârzii la biserică să se supere popa pe mine. A frapat-o cum i se adresa nevestei cu apelativul politicos – dumneata şi soacra-sa i se adresa identic răspunzându-i politicos:
– Dumneata , Costică te-ai spălat pe obraz, că eu ţi-am pregătit toate hainele în casa mare.
Îl urmărea pe fereastră cum pleca grăbind paşii spre slujba lui de dascăl la biserică.
Când se întorcea masa era pregătită scrupulos de soţie şi de îndată ce îl zărea că intră pe poarta casei se grăbea să pună bucatele calde pe masă. Nu de puţine ori îi chema şi pe ei să stea împreună la masa de prânz. Le plăceau bucatele ei, dar poveştirile socrului îi captivau şi acest lucru o determina să nu refuze niciodată invitaţia lor. Le povestea cum i se luase hectarele de vie şi pădurea la colectiv. Povestea cu obidă nedisimulată şi uneori la colţul ochilor străluceau bobiţe de lacrimi:
– Eii, Lenuţă, mi-au luat tot, hoţii ăştia…am rămas fără, vaci, fără budane, fără cai, dar cel mai mult m-a durut când au tăiat până aproape de casă, copacii pe care i-am sădit cu mare drag, în tinereţe. Aveam trei vaci mari cu coarnele lungi de aproape un metru. Când se ridicau să bea pa din budana mare din car, depăşeau statura unui om înalt, aşa spunea şi ofta prelung, apoi rămânea tăcut cu ochii prinşi de zarea cerului, parcă aşteptând ceva. Molipsiţi de necazul lui, oftau şi ei şi încercau să-l încurajeze zicându-i:
– Lasă că oricum sunteţi bătrâni şi nu mai puteaţi lucra…iar nouă nu ne trebuie avere, căci avem copiii şi ne este deajuns. Socrul îi privea cu zâmbet amar şi privea într-un colţ la ceva doar de el văzut. De fiecare dată la ziua lor îi sărbătoreau cum se cuvine şi luau pentru soacră un capot înflorat, pentru socru o cămaşă albă… Când îşi primeau darul li se citea bucuria în priviri dar şi o undă de sfială, căci nu erau obişnuiţi să primească daruri ci doar să ofere.
Au plecat pe rând, întâi el lovit de un cancer la vezică, apoi ea, Polixenia, după câţiva ani. După ce bătrânii s-au dus la cele veşnice, fiul cel mic, Stimabilu’, că aşa i se zicea în sat, nu a mai bătut un cui în gard, nu a mai reparat nici o crăpătură la casă.
Ei deja se mutaseră cu copiii în oraş, la bloc, căci începea şcoala. Pe la sat nu au mai dat, aşa că Stimabilu a rămas singur în curte cu două case şi deşi a contractat două căsătorii nu a fost să fie…a rămas tot singur cuc.
În câţiva ani gospodăria ce fuse-se odată înfloritoare, începu să se ruineze treptat, de la an, la an. Până şi gardul de la drum era acum la pământ, lăsând câinii vagabonzi să hălăduiască nopţile prin curtea neângrijită, ca printr-o pustietate.Singurătatea i-a stricat sufletul şi mintea. A devenit mai sălbatic şi mai inaccesibil decât fuse-se toată viaţa lui. Închis în el însuşi hărţuit de himere şi deziluzii s-a cufundat într-o lume obscură, doar a lui. Părea că nu înţelege pe nimeni, poate chiar nu înţelegea, sau nu vroia să înţeleagă cine mai ştie… Timpul cu trecerea lui, cu schimbările lui îi devenise duşman înverşunat.Blestema democraţia şi îl cita ades pe Ceauşescu, lăsând să se vadă cât de mult îl regreta.

Când s-au întors în sat, prin anul 2001, casa lor odinioară înfloritoare şi curtea ajunseseră dărăpănătură. Stimabilu o transformase în magazie, sau cramă, căci erau laolaltă haine rupte, putrezite, dar şi bidoane şi damigene cu vin oţetit. S-au pus pe muncă şi au renovat cât au putut, după posibilităţi. Soţul ei era cu munca, ea cu ideile, dar şi cu ajutor unde putea. Până la urmă casa şi curtea au înflorit şi ei au mai uitat de supărare. Au tot încercat să facă o punte spre sufletul singuratic al cumnatului , dar totul a fost zadarnic. Oricât ai fi încercat să-l abordezi, el rămânea taciturn, sau mormăia ceva printre dinţi că te descuraja şi îl lăsa-i în plata Domnului. Mai rău , îşi lăsase părul să-i crească şi nu-şi mai dezbrăca hainele cu lunile. Odată îl abordase cu curaj:
– – Măi, Ioane, măi…nu vrei să te tundem, că arăţi ca un moş neîngrijit, ca un om fără căpătâi…te şi bărbiereşte Robert, hai vrei?
Răspunsul o lăsă mută:
-Eii… nu… eii..lasă că şi Eminescu avea părul lung…mie aşa-mi place, că îmi stă bine aşa cum vreau aşa sunt..eii mama sfântului..lasă- mă cum sunt, că sunt, pentru a fi şi a exista… Era filozofia lui.
O perioadă de vreme, aproape un an, parcă înebunise, se îmbăta mai mereu şi zbiera pe afară, aruncând spre ei vorbe grele: sătănilor, pocăiţii dracului, haaaai sictirrr, mama sfântului, ce căutaţi aici…Astea sunt vorbele, dar multe nu le poate reda, nici pagina nu le-ar suporta…Nici la biserica unde slujise taică-su vreme de cincizeci de ani, nu mai merse-se de vreo cincisprezece ani. Nici în noaptea de înviere nu voia să meargă, iar pe popă care încercase să-l convingă să vină la biserică îl alungase cu pietre. În afară de băutură nimic nu-i era pe plac.
În câteva rânduri au chemat şeful de post, doar, doar s-o mai domoli. Şi da, se domolea pentru o vreme , apoi reîncepea cu mai multă ocară. Primise vreo două amenzi pentru tulburarea liniştii publice, dar când se învolbura băutura în el devenea alt om.De unde nu-şi ridica nici capul să te privească, avea curaj să urle să te înjure, să arunce cu pietre…Părea demonizat. Poate chiar era. Dumnezeu ştie. Odată l-au invitat la biserică, la ei, în ziua de Paşti şi spre uimirea lor a fost de acord. I-a şi plăcut, spunea el, corul care cântase foarte frumos. La amiază au întins masa mare şi au petrecut împreună, în familie, aşa cum au dorit de când se mutaseră aici. L-au iertat că le-a luat casa cu acte şi declaraţii false la primărie. Tot au sperat că lucrurile se vor potoli. Şi da, chiar s-au mai potolit de câţiva ani. Deşi făcuseră un gard delimitând spaţiul, de un timp, cu oarece insistenţe, mai venea pe la ei şi mai stăteau sub vişinul bătrân, pus de tatăl lor. La el nu puteai intra căci curtea şi casa erau o mare grămadă de gunoi, adunat de pe malurile Milcovului. Bidoane, sticle, cutii de plastic, umbrele stricate, cărămizi sparte, îşi găseau locul în casă şi-n curtea plină până la refuz. Nici omul care trebuia să citească contorul de la ENET nu avea acces în casă. Când îi propuneau să-l ajute la curăţenie, replica mormăind:
– lasă, stimabila…căă o să fac eu într-o zi, că ăăă…nu arde, eii…acu, iaca…ci mama sfântului…lasă, nu mă ajuta că fac eu…..eii…, şi ocolind un răspuns clar punea capăt discuţiei cu : mai lăsaţi-mă în pace, atâta vorbire, vorbe despre vorbe…pentru vorbe…întru vorbe…eu fac ce vreau eu…ei mama sfântului Irod…
Uneori, când îl întreba ce face, mai răspundea apropiindu-se de gard şi schimba tonul discuţiei cu câte o remarcă:
– Eii, uite că nu plouă…s-a crăpat pământul…da nici că plouă…Da asta-i n-avem ci face. Sau spunea alteori:
– E frumos afară, a venit căldura da acuşi vine iarna…nu mai este mult…şi gata ne ia mama gaia de frigu’ frigului…apoi fără alte vorbe se întorcea cu spatele şi intra în casă de unde nu mai ieşea toată ziua. Televizor nu avea, radio nu…şi toţi ne întrebam oare cum îşi petrecea timpul? De multe ori îl zăreau trecând dinspre casă spre poartă, abia văzându-se dintre buruienile şi hăţişul puieţilor crescuţi alandala. Când îl chemau la gard să-i dea o farfurie cu sărmăluţe calde, sau altă mâncare caldă, chema câinele lângă el şi îi dădea o bucată căci se temea să nu fie otrăvit. Când îi spuneau să-şi facă o cărăruie să treacă decent pe ea, răspunsul era acelaşi, că nu strică el ce a dat Dumnezeu. Nici vecinilor nu le mai striga numele, căci la toţi le spunea: stimabiu’-stimabila. La rândul lor aceştia îl botezară în unanimitate- Stimabilu’. Într-o discuţie le povestise că se identifică bine cu personajele lui Caragiale, că îi plăcea la nebunie, cetăţeanul turmentat…
Avea multe cărţi noi, nerăsfoite. Într-o zi îi dădu şi ei câteva foi îngălbenite de vreme cu poezii făcute de el în momente bahice care îi marcaseră viaţa:
Zodia mulţumirii mulţumirilor, florilor culorilor
Ce a învins lumea din lumea lumilor, a zeilor şi a zmeilor
Prin dragoste, iubire de întâlnire şi despărţire
Prin ale lor bazme, poveşti în povestire, de povestire…

Aşa-i viaţa omului, viaţa omului, plânge mama, suspină tata
Că i-a părăsit băiatu şi fata, de-asta plânge mama şi tata
Băiatu mamii, fata mamii
Nu sunteţi băiatul şi fata lui tata? Mama a fost aşa de rea
Să nu aveţi asemănare cu tata
Dar însăţi tata vă poartă soarta, da, soarta.
Urma semnatura- Stimabilu’

Afară începu să plouă mărunt. Femeia privi spre curtea abandonată, chiar de câinele Marius, căci nici acesta nu suporta singurătatea şi lipsa stăpânului, aşa că hoinărea pe unde putea şi revenea în curte cam la două zile, înfometat şi cu privirile triste. Parcă dezordinea curţii şi ruina casei îl înghiţiseră pe cel ce fuse-se odată Stimabilu’ un om care şi-a risipit zilele printre inepţii, alcool, incertitudini şi dispreţ faţă de propria existenţă, cel mai autentic fiu risipitor pe care l-a cunoscut vreodată. Avea senzaţia că dispăruse omul ăsta,sau de parcă nici nu existase vreodată. Mai aruncă o privire spre curtea părăsită şi îşi înghiţi un oftat, amintindu-şi cuvintele Psalmului 39 :
“Doamne, spune-mi care este sfarsitul vietii mele, care este masura zilelor mele, ca sa stiu cat de trecator sunt.”
Iata ca zilele mele sunt cat un lat de mana, si viata mea este ca o nimica inaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricat de bine s-ar tine.
Da, omul umbla ca o umbra, se framanta degeaba, strange la comori, si nu stie cine le va lua.

Iarna se apropia cu paşi repezi, printre copacii dezgoliţi şi spălaţi de ploile interminabile, ca o jelanie a timpului cernut de eternitate.

ELENA MARIN ALEXE

    Print       Email
  • Publicat: acum 3 ani, 2 noiembrie 2016
  • de:
  • Ultima modificare: noiembrie 2, 2016 @ 2:27 pm
  • Sub: Cultural, Ştiri locale, Toate articolele
  • Termene si conditii:

    • Raspunderea penala sau civila pentru articolele de pe acest site apartine exclusiv autorilor. In cazul in care cineva se simte lezat, poate trimite un drept la replica care va fi publicat in articolul respectiv.
    • ZiaruldepeNet.ro si administratorii sau reporterii/moderatorii ziarului online nu raspund din punct de vedere juridic pentru continutul comentariilor vizitatorilor.
    • Responsabilitatea pentru comentariile postate revine in totalitate utilizatorului care beneficiaza de serviciul de a putea posta un comentariu.
    • Comentariile cu jigniri sau continut vulgar vor fi sterse, iar utilizatorul nu va mai beneficia de acest serviciu.

4 comentarii

  1. Simona spune:

    Foarte frumos, doamna Elena. Va multumesc si va imbratisez cu drag.

  2. Alina spune:

    ?Îmi place cum scrie doamna Elena. Transmite mult din sufletul ei in ceea ce asterne pe hârtie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please copy the string 1ha2SG to the field below: