de Mariana ADĂSCĂLIŢEI
Când va ninge cerul peste tine… alb,
Voi veni acasă, satul meu cel drag.
Tu, să-mi lași cărare, printre creste dalbe
Și la geam așează-aprinse candelabre.
Singură-i căsuța și-i neîncălzită,
Nu mai amiroase a măr copt pe plită
Și nu e cărare până la fântână,
Poarta-i zăvorâtă, tristețea-i stăpână.
Arde numai singur, tatăl meu, de dor,
Nu mai poate merge până la izvor…
Nu aduce apă, nu mai taie lemne,
Focul lui din vatră ‘i tot mai stins de-o vreme!
Îmi tot amintește de un drum, departe,
Mama îl așteaptă și-i vorbește-n noapte…
– Iarna trece tată, primăvara vine,
Cine pleacă-n ceruri …’napoi nu mai vine!
Când va ninge cerul peste tine, alb,
Voi veni acasă… satul meu cel drag!
Și, de cresc troiene, lasă-mi potecuța,
Poate… se întoarce acas’ și măicuța.