Garda de corp - Ziarul de pe Net
Incarcare...
Esti aici:    >  Cultural  >  Articolul curent

Garda de corp

De    •   Publicat acum 4 ani, 20 ianuarie 2016   •   Fara comentarii

alibi

Coborî din trenul cursă cu doar două vagoane şi oftă îndelung.Avea de făcut aproape cinci kilometri de drum prin întuneric, dar nu-i părea rău căci îşi mai aduna gândurile uşor răvăşite de vreo patru luni încoace.
Vestea mutării nu-l luase prin surprindere. Ar fi putut să rămână în oraşul unde se născuse, unde crescuse şi unde avea mulţi şi buni prieteni, însă îşi iubea prea mult părinţii şi nu putea să-i întristeze. Nu le-au ajuns banii să-şi cumpere o casă în oraşul de pe Bega, dar s-au mulţumit cu una într-un sat din apropiere. Servici şi-a găsit repede, însă îi venea cam peste mână cu naveta, hulpavă, care îi mânca timpul. Luli păşea grăbit, ocolind pietrele răzleţe de pe drumul întunecos. I se auzea răsuflarea şi ciulea urechile la cel mai mic zgomot dimprejur. Cel mai mult se temea de şerpi care sâsâiau în întuneric şi nu se sfiau deloc să iasă uneori la drumul mare. Începu să fluiere ca să -şi ţină de urât, dar după câteva minute se lăsă păgubaş. Lăsă amintirile să-l îmbrăţişeze ca o ploaie caldă de vară. Îi era tare dor de prieteni, de cartierul unde şi-a cioplit copilăria şi adolescenţa. În marele oraş toate i se păreau străine şi nimic nu reuşise să-l facă să uite frumoasele meleaguri natale. Oftă şi iuţi pasul. Drumul i se părea de-a dreptul fără sfârşit. Prins în avalanşa gândurilor nici nu auzi maşina care se apropie silenţios de el. Un bătrânel cu faţa veselă deschise portiera şi-l invită să urce lângă el cu voce prietenoasă.
-Hai ficior, urcă, drumul e întunecos şi se apropie ploaia cu paşi repezi! Hai urcă repede…
-Mulţumesc, mult, reuşi să îngaime, Luli, surprins oarecum de gestul bătrânului. Cum de a avut curaj să oprească pe drumul pustiu şi să ia un necunoscut în maşină. Ce fel de om este ăsta, se întreba retoric?
El era un zdrahon, de bărbat la vreo 20 de ani, dar deşi arăta un dur, era de fapt un băiat bun, cum se spune, ca pâinea caldă, milos şi cu mult bun simţ. Îl chema Iulian dar maică-sa îi spusese alintându-l, Luli, tot ea îl şcolise de pe la unsprezece ani. Mereu îi spunea ce conduită trebuie să aibă în viaţă ca să fie un om de caracter, iubit şi apreciat de toţi. Observă că moşul de la volan îl privea cu coada ochiului. Se precipită, gândindu-se că poate omul regreta că l-a luat în maşină pe acest necunoscut şi începu să vorbească cu bătrânul:

-Sunt cam străn, nu sunt de pe aici şi mă mir că aţi oprit să mă luaţi la ora asta târzie. Este aproape de miezul nopţii. Vă mulţumesc încă odată. Noi ne-am mutat de curând aici, adică eu şi părinţii mei…continuă el şi parcă se grăbea să-l încredinţeze pe interlocutor că… să nu-I fie teamă că el este un tânăr cumsecade. Eu lucrez la oraş şi deocamdată sunt nevoit să fac naveta, până îmi voi găsi o gazdă bună. Suntem creştini practicanţi şi eu îmi iubesc mult părinţii şi îi respect pentru-că m-au crescut frumos şi m-au educat să pot ţine fruntea sus în viaţă – mai spuse Luli, privind spre bătrânul de la volan, care impasibil doar zâmbea maliţios şi-l privea frumos din când în când, făcând câte o afirmaţie… a… da, bravo…bravo…no asta-i fain, măi ficior…Aşa trăbă să fie oricari tânăr…Amu mai rar îs tinerii cari să respecte senectutea.
Simţind că bătrânul s-a mai liniştit, crezând el, din vorbele lui, se lăsă pe spătar oftând, ca şi cum ar fi lăsat jos o greutate. Voia să-l ştie liniştit pe acest bătrân cumsecade care l-a luat din drum. Bine că a fost el şi nu vreun derbedeu…Curajos moşul, gândi şi duse mâna la gât, în spate unde etcheta de la tricou îl cam deranja…
-Pentru o clipă simţi o răsuflare fierbinte la urechea stângă. Îşi retrase mâna încremenind. Vru să se întoarcă, dar moşul zâmbi şi îl atenţionă, chicotind, să nu facă mişcări bruşte, că-i mare bai.
Fu rândul lui să se-nfioare şi să-l privească întrebător pe bătrân. Acesta aprinse plafoniera şi îl invită să privească pe bancheta din spate. Surpriza fu uriaşă la propriu. Un câine cu cap enorm alb, un bot imens şi ochi lucioşi, se lăfăia spre deliciul moşului, care întinse mâna şi-l mângâie tandru între urechi. Câinele jubila de plăcere şi îşi lingea stăpânul pe degetele noduroase, mârâind uşor. Pe dată, Luli înţelese curajul bătrânului şi zâmbi în interior. Frumos câine! Eii, de asta nu se temea moşul să ia pe oricine întâlnea pe drum.
-Unde vrei să te las, ficior, îl întrebă când se apropiară luminile localităţii, ca semn că ajunseră la destinaţie.
-Cred că pe lângă pod este bine, răspunse, Luli, zâmbind. Maşina opri la fel de silenţios şi bătrânul îi ură noapte bună cu zâmbet larg.
Luli coborî, după ce strânse afectuos şi cu respect mâna întinsă prieteneşte. Mare pişicher moşul, mare, îşi spuse dând din cap, într-un dialog interior, interminabil. Cu siguranţă n-o să uite niciodată gestul bătrânului, dar şi garda de corp al acestuia, marele Alb, cum îl botezase în gând..

 

de Elene Marin Alexe

    Print       Email
  • Publicat: acum 4 ani, 20 ianuarie 2016
  • de:
  • Ultima modificare: ianuarie 20, 2016 @ 6:35 pm
  • Sub: Cultural, Ştiri locale, Toate articolele
  • Termene si conditii:

    • Raspunderea penala sau civila pentru articolele de pe acest site apartine exclusiv autorilor. In cazul in care cineva se simte lezat, poate trimite un drept la replica care va fi publicat in articolul respectiv.
    • ZiaruldepeNet.ro si administratorii sau reporterii/moderatorii ziarului online nu raspund din punct de vedere juridic pentru continutul comentariilor vizitatorilor.
    • Responsabilitatea pentru comentariile postate revine in totalitate utilizatorului care beneficiaza de serviciul de a putea posta un comentariu.
    • Comentariile cu jigniri sau continut vulgar vor fi sterse, iar utilizatorul nu va mai beneficia de acest serviciu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please copy the string K5Q46p to the field below: