Deşi eram chitit să ajung cândva şi la Reuseni, abia când obligaţiile protocolare mi-au purtat paşii spre comuna Udeşti, am ştiut că acest lucru se va întâmpla. Ardeam de nerăbdare de a atinge din nou istoria, de a simţi mirosul vremurilor de mult apuse, dar care îţi clocoteşte sângele cu amintiri seculare. Piatra încă aspră a zidurilor ultimei ctitorii ştefaniene parcă îmi aştepta mângâierea. O simţeam din aerul încă amestecat de salcâmi şi zborul agitat al albinei, din frunza încreţită de emoţie a stejarului şi a soarelui tot mai palid al unei primăveri întârziate precum cea din acest an.
Fusesem nominalizat printre premianţii Concursului naţional „Rezonanţe udeştene”, ediţia XX, iar întâlnirea cu personalităţile de marcă a lumii literare, mai întâi la Casa memorială Eusebiu Camilar, apoi la cea a remarcabilului om de televiziune, Mircea Motrici, conexat cu puternica reverberaţie spirituală oferită de festivalul de poezie, mi-a dus sufletul într-un vârtej de sentimente ce doar oftatul amurgului m-a făcut să-mi aduc aminte de concret.
Am vrut să ajung aici şi am ajuns! Timpul a fost darnic cu mine şi m-a lăsat. Ba mai mult, mi-a condimentat sufletul cu trăiri celeste pe care şi acum încă le mai simt gustul. Iar dacă aş putea, l-aş îngheţa! Doar ca să-l mai pot simţi cu iz proaspăt, din când în când, la viitoare aduceri aminte.
Drumul către Biserica „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” de la Reuseni este marcat de către un indicator timid, ce abia işi intinde braţul astenic, perpendicular pe drumul ce leagă Suceava de Udeşti. Cei câţiva kilometri vâ aduc pe nesimţite într-un sat cu rădăcini străvechi, dar care nu se dezminte de trăirile contemporane.
Casele şi oamenii sunt din prezent, iar biserica, o bătrânică oacheşă, se arată greu iubitorilor de istorie, precum aurul, căutătorilor de comori. Pândeşte zâmbind de după arborii ce o înconjoară, rezemându-şi cotul pe tâmpla veacurilor, aşteptând vizita noastră. Am găsit-o bine, după ce am cotit pe povârnişul ce te face să-i aluneci în prag. Se gătea cu haine noi, albe… poate în amintirea unei mirese… Poate în amintirea unei nunţi…
Ridicarea acestei biserici are o poveste tristă, terifiantă, trăită în vremurile crunte ale evului mediu moldovenesc. Poate acesta-i şi motivul pentru care ea a devenit ultima ctitorie a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, şi care, n-a apucat s-o vadă finalizată. Această biserică nu este construită ca o ofrandă datorată victoriei în lupte, ci, mai degrabă, una de alinare a unei memorii neşterse într-o viaţă de voievod. Construcția bisericii a început la data de 8 septembrie 1503 şi este terminată sub domnia lui Bogdan al III-lea (cel orb), în 1504, la două luni după moartea marelui Ştefan. Ctitoria este un omagiu adus tatălui său, voievodul Bogdan al II-lea (1449-1451), ucis prin decapitare, în acest loc, de către Petru al III-lea Aron ce avea să devină pentru scurt timp, din nou, voievod. Rămășițele pămîntești ale lui Bogdan al II-lea au fost înhumate în biserica din satul Secuieni, cam la 10 km de Reuseni[1]. Piatra de mormînt arată, însă, că aceste rămăşiţe nu au fost reînhumate la Reuseni, aşa cum ar fi vrut să facă Ștefan cel Mare[2].
Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare, a fost invitat de boierul său, Steful Cernohot, la nunta organizată pentru fiului său. Pe lîngă alţi curteni, s-au aflat la acest eveniment şi fiul voievodului, Ştefan, şi doamna Maria Oltea, mama viitorului domn al Moldovei. În acest moment şi în acest loc a descins Petru Aron cu armata sa, surprinzându-l pe Bogdan al II-lea, fiind învins şi decapitat. Ștefan s-a refugiat în pădurea vecină, ascunzîndu-se într-un stejar. Se spune că din acel stejar s-ar fi construit, mai târziu, o bisericuţă de lemn care a fost aşezată în satul Mănăstioara. Petru Aron nu s-a bucurat prea mult timp de domnie, fiind detronat de Ștefan cel Mare, răzbunându-şi, în acest fel, părintele. Totuşi, memoria uciderii tatălui său l-a urmărit mereu, iar hramul, preluat de această biserică, este o perpetuă aducere aminte a acelei decapitări.
Descifrarea pisaniei de deasupra intrării în biserică aminteşte acelaşi lucru: „În anul 7011 septembrie 8, Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei, a binevoit şi a zidit acest hram în numele Tăierii cinstitului cap al cinstitului şi slăvitului prooroc înainte mergător şi botezător Ioan, în acest loc unde a fost tăiat capul tatălui său Bogdan Voievod. Şi pe Ştefan Voievod l-a ajuns moartea, veşnica lui pomenire, iar fiul său Bogdan Voievod a continuat cele începute de tatăl său şi a terminat biserica în anul 7012, în luna septembrie 18.”
Construcţia este realizată preponderent din piatră, având un plan dreptunghiular, cu absidă numai la altar. Peretele vestic prezintă o nişă cu rol iniţial de clopotniţă. Biserica are o lungime de 25,50 de metri, o lăţime de 9,50 metri şi o înălţime de 11 metri[3], neavând turlă aşa cum se obişnuia a fi înzestrate ctitoriile voievodale (deşi până la forma actuală, există doveezi fotografice care relevă existenţa unei turle din lemn, realizată în structura acoperişului, cel mai probabil datorată unei interventii relativ recente).
Ferestrele bisericii sunt mici, cu chenare dreptunghiulare, realizare din piatră şlefuită, având aspectul unor baghete încrucişate la colţuri. Intrarea în biserică se face prin uşa – încadrată de un chenar de muluri, fără baze, terminate în arc frânt – amplasată în latura sudică, accesul fiind direct în pronaos. Camera găzduieşte o piatră de mormânt încastrată în perete ce se presupune a fi a boierului Mihalache, unul din ctitorii bisericii.
Edificiul este compartimentat în: altar, naos şi pronaos şi păstrează caracteristicile sorei sale gemene, biserica omonimă de la Arbore, ctitorie a lui Luca Arbore, portarul Sucevei, doar că cea de la Arbore prezintă pictură şi interioară, şi exterioară.
Construite aproape în acelaşi timp (1503), după acelaşi plan, cu absidă numai pe altar, fără turlă, cu boltiri cilindrice ale camerelor, cu nişă specifică pe peretele vestic, cu intrarea dinspre peretele sudic, şi ce-i mai interesant, ambele primind acelaşi hram, cele două lăcaşe sunt precum lacrimile pe obrajii Moldovei. Una îi deplânge soarta voievodului Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare, alta pe cea a lui Luca Arbore, om de încredere a marelui voievod, decapitat, la rându-i, de Ştefăniţă vodă, fiind acuzat, pe nedrept, de trădare.
Biserica de la Reuseni nu are pictură şi, se pare că nu a avut-o vreodată, doar vibraţia pietrei din structura zidurilor face ca ecourile istoriei să trezească amintiri. Vremurile Ştefaniene ne aduc senzaţii antagonice. Viaţa prosperă şi de mare avânt spiritual de sub domnia sa este străbătută de fiorii luptelor continue, cu arma în mână, pentru păstrarea independenţei, dar peste toate guvernează încă spiritul său autoritar, înţelept, dar cel mai important, drept. Sunt atribute pe care supuşii le-au căutat întotdeauna la un conducător, iar cei ce i-au urmat la tron, n-au reuşit să le întrunească pe toate, deşi au încercat să-i atingă măreţia.
Gabriel TODICĂ
[1] http://www.moldovenii.md/md/section/743/content/10008#close
[2] http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-reuseni-67971.html
[3] http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-reuseni-67971.html
Monument prea putin cunoscut, un articol bine echilibrat prin metafore si elementele informative. Opritor de uitare si delasare in recunoasterea adevarata a istoriei acestui neam. Multumim Gabriel Todica!