Poveştile pǎsǎrilor mele fǎrǎ colivie (30)
Dǎnuţ APETRI
Povestea lui Alui şi a Aliuţei
Sunt albi şi misterioşi. Câteodatǎ, dimineaţa, când ei vǎd negru în faţa ochilor, stǎpânul aproape nu-i vede.
Şi-atunci, o sanie – ţinutǎ în frâu de cineva care nu şi-ar bate niciodatǎ câinii – aleargǎ.
Amestecaţi cu lupii tineri, cu albastru în ochii lor de zǎpadǎ, câinii aceia albi aleargǎ liberi, în gând.
Povestea unui “alt’datǎ” fiind (sau = altǎ datǎ, Ionule !)
Câteodatǎ, noaptea, mi-e fricǎ de nimicuri, de senzaţii uitate, fǎrǎ aer, undeva în gât, visând sǎ-mi fac atunci mâinile lopeţi de viaţǎ sau douǎ bǎrci de salvare, ieşind cu ele dintr-un adânc.
Frica mi-e, de-acum, aproape o amintire, pentru cǎ toţi cei care mǎ iubesc sunt (întâmplǎtor sau nu) lângǎ mine. Şi tot întâmplǎtor, nu mai sunt cei care altǎdatǎ m-au iubit. Pe cei care nu mǎ iubesc, i-am uitat de mult.
Deja simt cǎ am nǎpârlit şi au început, aproape neştiut, sǎ-mi creascǎ aripile (sǎ zbor, adicǎ ?).
Ziarul de pe Net