Mănăstirea Slatina se ascunde de multă vreme de turistul comod deşi deviaţia de la şoseaua Fălticeni – Gura Humorului nu măsoară decât peste puţin de 10 kilometri. E un loc cu o istorie aparte, tumultoasă şi tristă precum destinul ctitorului său, Alexandru Lăpuşneanu. Liniştea ce o înconjoară îţi sparge timpanele, ca o răzbunare a zbuciumului istoriei. Vibraţiile lirice ale greierilor din iarbă se aud de pretutindeni. Ici-colo câte un sunet de talancă te anunţă că exişti. Vara este un anotimp splendid pentru a poposi aici, însă şi iarna aşterne o linişte de poveste. Aşezată la poalele unei coline, mănăstirea Slatina este protejată de asprimea climei încât doar ecoul căderii fulgilor de nea se aude ca o simfonie de cântări celeste peste paşii ce scrijelesc zăpada. Toată această linişte e ruptă pe alocuri de câte un clopot sau o toacă ce anunţă insistent de existenţa monahală de aici.
Alexandru Lăpuşneanu a domnit peste Moldova în două etape. În prima perioadă (1552-1561), a dus o politică de vasalitate faţă de Polonia, fiind obligat de sprijinul dobândit de aici pentru ascensiunea sa la tron. Dar această relaţie nu a fost văzută cu ochi buni de celelalte puteri, în special de Germania. Motivele au fost diverse, unul dintre ele fiind şi faptul că regina Ungariei de atunci, Izabela, soră cu regele polon, era în relaţii duşmănoase cu Ferdinand al Germaniei, iar Alexandru Lăpuşneanu deţinea relaţii cordiale cu Ungaria. O telenovelă la nivel de stat ce a condus la cotituri tragice în destinele unor ţări. Desigur că şi turcii „şi-au băgat nasul”, doar că voievodul moldovean „i-a liniştit” cu câteva pungi cu galbeni, un preţ pentru linişte dar şi pentru un protectorat din partea Înaltei Porţi. Astfel, cu ajutorul turcilor o aduce înapoi la tronul din Cluj pe Izabela, consolidându-şi astfel domnia, punându-se sub protecţia celor două mari puteri. Tocmai când devenise mult prea încrezător pe domnia sa, este detronat de un venetic crescut la curtea sa, Iacob Eraclid. Acesta devine Despot Vodă în 1561 după ce-l înfrânge pe Alexandru Lăpuşneanu cu o oasete de mercenari. În 1563, Ştefan Tomşa îl ucide pe despot şi apucă să domnească pentru scurt timp. Nu foarte mult, deoarece Alexandru Lăpuşneanu îşi cumpără tronul de la Înalta Poartă cu 200.000 de monede de aur, primind sprijinul militar de a accede la conducerea voievodatului. Însă preţul a fost cu mult mai mare. Trupele turceşti şi tătărăşti ce l-au însoţit, au prădat şi jefuit ţara. În plus, i s-a pretins să-şi distrugă cetăţile. Le-a umplut cu lemne şi le-a dat foc, încercând totuşi un şiretlic pentru a păstra zidurile întregi, cetăţile putând fi oricând refăcute. A lăsat intactă cetatea de la Hotin, unde s-a instalat o garnizoană otomană ce proceda periodic la acţiuni de jefuire. Un preţ mare pentru încă patru ani de domnie. Dar dorinţa sa de răzbunare faţă de cei ce l-au trădat era de nestăpânit. Aşadar, a doua domnie a lui Lăpuşneanu a început în sânge şi avea să înoate în el până la sfârşit. Promite clemenţă tuturor boierilor duşmani, dar imediat ce şi-a consolidat domnia, a facut un prânz mare la care a invitat pe cei mai de seama boieri, şi în timp ce aceştia petreceau, mercenari străini au năvălit asupra lor şi i-au măcelărit. Aceste aspecte dramatice din a doua sa domnie (1564-1568) au fost surpinse în nuvela omonimă a lui Costache Negruzzi.
Şi se pare că aceste fapte s-au întâmplat aici, la Slatina, mănăstirea fiind şi reşedinţă domnească. Tocmai de aceea a fost întărită cu ziduri de apărare groase şi înalte, o adevărată fortăreaţă capabilă să reziste diverselor atacuri armate. Chiar şi doamna Ruxandra îşi avea domiciliul în unul din turnuri.
Însă aceste ziduri nu i-au putut opri decăderea ce a început odată cu alungarea lui Alexandru Lăpuşneanu de la tron. Despod Vodă i-a topit argintăria; Ion-vodă Viteazul s-a folosit de o parte din argintarie pentru a bate monedă; a fost jefuită către sfârşitul sec. XVI; în mijlocul sec. XVII clădirile ajunseseră într-o stare deplorabilă; apoi, un secol de jafuri, războaie arderi şi distrugeri (sec. XVIII) macină mănăstirea. Aşa că vreme de patruzeci de ani a ramas pustie. Abia la începutul sec. XIX se iau masuri de repopulare a ei şi se încep lucrări de restaurare ce vor dura până la mijlocul secolului. Dar în 1821 se va refugia la Slatina, căpitanul Iordache Olimpiotul, unul dintre conducătorii Eteriei, împreună cu grupul lui de luptători. Cu această ocazie, mănăstirea va suferi un asediu dur şi va fi arsă şi jefuită. Lucrările de restaurare începute în 1823 au adus la acoperirea chiliilor şi turnurilor cu învelitoare realizată în stilul baroc rusesc, cu bulbi suprapuşi; s-au adus transformări la casa domnească şi, probabil, s-au modificat ferestrele bisericii. În jurul anului 1834, arhimandritul Filaret a retezat turnul porţii, a construit deasupra gangului un paraclis şi a pus să se facă faţada cu pilaştri neoclasici. Mitropolitul Veniamin Costachi a pus să se înalţe cu un etaj chiliile de pe latura de est şi să se construiască în faţa acestora, frumosul portic cu coloane din lemn în stil neoclasic, precum şi cerdacele de pe latura de nord. La sfârşitul aceluiaşi secol s-a construit, tot în stil neoclasic, cladirea stăreţiei. După secole de patimi şi rezistenţă călugărească, mănăstirea a reuşit totuşi să renască, iar din 1962 a devenit mănăstire de maici.
A fost oare un tribut cu care trebuia plătit sângele vărsat de ctitorul său? De faptul că a refuzat călugăria în momentele de agonie de dinaintea morţii sale? Numai Dumnezeu ştie! Dar sigur că aceste fapte trebuie să fi cântărit mai greu în contrapartidă cu binefacerile aduse către biserică. Alexandru Lăpuşneanu s-a considerat un moştenitor al viţei muşatine, luându-şi pe umerii săi această povară cu o adâncă responsabilitate. A fost ginerele lui Petru Rareş. Cât a domnit, a adus prefaceri ale ctitoriilor predecesorilor săi. Dovadă sunt restaurările şi construcţiile noi realizate sub tutela sa, atât la Biserica „Sf. Nicolae” de la Mănăstirea Bogdana din Rădăuţi, Biserica „Sf. Dumitru” din Suceava (construirea turnului clopotniţă), cât şi la reconstruirea bisericii mănăstirii Bistriţa din Jud. Neamţ. Dar cu banii săi a împodobit şi bisericile de pe Muntele Athos (Mănăstirea Dohiariu) şi cea ortodox-românească din Liovul Poloniei.
Biserica Mănăstirii Slatina are hramul „Schimbarea la faţă” şi a fost construită în perioada 1554-1561, datarea fiind incertă. Pisania – pusă în 1582 (după 12 ani) de egumenul mănăstirii de atunci, Nill – ne spune ca dată anul 1561, dar cronica lui Grigore Ureche ne pomeneşte de sfinţirea în 1558 a mănăstirii. În alte izvoare se precizează că prin 1554, Alexandru-vodă Lăpuşneanu aducea de la Bistriţa meşteri ţiglari pentru acoperirea bisericii.
Biserica este înaltă, impozantă, prelungă, cu abside laterale care nu se pot observa pe exterior, fiind o realizare reuşită a unor căutări de proporţii cât mai zvelte şi, în aceiaşi măsură, elegante. Ea cuprindea, la început, încăperile statornicite de tradiţia moldovenească: pridvor închis cu două intrări laterale, pronaos dreptunghiular, prelung, cu două traverse acoperite de câte o cupolă, gropniţă dreptunghiulară, cu boltă în semicilindru, naos dreptunghiular, mai lung decât restul bisericii, prelungit spre est de absida altarului, iar spre nord şi sud de două absidiole amenajate în grosimea zidurilor laterale ca nişte nişe. Naosul este acoperit cu turlă octogonală pe arce oblice simple. Podită cu marmură, cu ancadramente de marmură, acoperită cu ţiglă, se pare, având în pronaos chivotul de marmură albă şi roză cu mormântul domniţei Teofana, fiica voievodului – mormânt în care avea să fie şi acesta îngropat – precum şi cu tot tezaurul de odoare, broderii, argintării, cărţi, podoaba stralucitoare a veşmântului de pictură care îi acoperea pereţii, atât pe înăuntru cât şi pe dinafară – biserica trebuie să fi fost cea mai luxoasă, cea mai preţioasă ctitorie muşatină de până atunci.
Deasupra naosului se află turla, care prezintă particularitatea de a avea şi la interior ocniţe dispuse pe un singur rând sub nivelul ferestrelor. Între naos şi pronaos, biserica a avut obişnuita cameră a mormintelor (gropniţa) care a fost înlocuită la începutul secolului al XIX-lea, înlăturându-se peretele despărţitor.
Pictura bisericii de la Slatina a fost puternic afectată de istoria cruntă a acestui sfânt lăcaş. Aşa că din cea originală nu se poate spune cu certitudine dacă s-a mai păstrat ceva. Tot ceea ce se mai poate vedea acum (prin stratul de fum şi praf ce a acoperit-o) este pictura realizată între anii 1821 şi 1828 după renovarea de atunci, aşa cum suntem informaţi de inscripţia de la intrarea în pronaos.
Frumos ornamentate şi inscriptionate, lespezile funerare marchează mormintele domnitorului Alexandru Lăpuşneanu, al doamnei Ruxandra, precum şi ale celor două fiice, Teofana şi Teodora, iar tabloul votiv de pe peretele vestic din naos, prezintă întreaga familie voievodală, cu Alexandru închinând biserica Mântuitorului.
În rest, linişte…
Gabriel TODICĂ
28.12.2013
Ziarul de pe Net