Poveştile pǎsǎrilor mele fǎrǎ colivie (29)
Dǎnuţ APETRI
Povestea unei case
Cineva, odatǎ (ba nu, de mai multe ori) a fǎcut (visând, dormind, uitând sau culcându-se) o casǎ de copii. Acasǎ, vǎzându-i pe toţi, la un moment dat i s-a fǎcut dor sǎ plece.
De-atunci, copiii au rǎmas ai unei case care nu le aparţine şi nu îi mai acceptǎ seara, dupǎ 18 ani. Casa nu mai e a lor. E un nimic mare (imens chiar) în care cel care l-a creat nu ştie sau nu vrea sǎ mai spunǎ nimic.
Povestea celor douǎ case
Era una prea, chiar prea( )plecatǎ, aproape de pǎmânt. Şi alta semeaţǎ care, de peste drum, încearcǎ sǎ-i dea un brânci, dǎrâmându-se, la un moment dat, reciproc.
Povestea a douǎ-trei case
Una din case e muncitǎ cu sudoare şi cu dragostea lipsei de acasǎ.
O alta e cea care se chinuie sǎ înveţe limbi strǎine, ca sǎ se-nţeleagǎ cu ai ei, care vor veni, în aceeaşi limbǎ.
Mai e una, care spune din dragoste, deznǎdejde şi fǎrǎ stǎpâni, cǎ averile uneori nu au rost. Câteodatǎ, sunt case fǎrǎ casǎ şi fǎrǎ niciun vecin.
Ziarul de pe Net